Nascut in 1919, Aurel Dechi, taran din Rusii-Munti, judetul Mures, a fost condamnat de autoritatile comuniste la 12 ani de inchisoare si doi ani de domiciliu fortat in Baragan. A trecut prin patru inchisori – Targu Mures, Cluj, Caransebes si Gherla.

In acelasi lot cu el au mai fost condamnate inca 11 persoane, cei mai multi din Rusii-Munti, dar si din Filea. Marcat profund de regimul de detentie, Aurel Dechi a supravietuit inchisorilor si domiciliului fortat, murind in 1992. Pana la sfarsitul vietii si-a pus obsesiv aceeasi intrebare : cine ne-a tradat ?

Imediat dupa 23 august 1944, miscarea de rezistenta anticomunista – desi organizata precar si oarecum in pripa – s-a extins la nivel national. Grupurile de rezistenta au actionat in zonele muntoase si in cele puternic impadurite.

Cele mai cunoscute grupuri de rezistenta au fost „Haiducii Muscelului”, „Divizia Sumanele Negre”, „Haiducii lui Avram Iancu”, „Vlad Ţepes I si II”, dar au fost si grupuri mai mici, care s-au organizat, ori au incercat sa se organizeze in mod spontan, mai ales in lumea satelor.

Rezistenta anticomunista a acestor grupuri nu a fost, din pacate, coordonata la nivel national si, ca atare, durata si eficienta actiunilor lor, depindea de atitudinea populatiei locale si de capacitatea de a-si procura alimentele necesare in zona.

Facand uz de mijloace de intimidare de o cruzime inimaginabila, dar beneficiind si de sprijinul consilierilor sovietici, precum si al unor persoane din randul localnicilor dispuse sa tradeze, Securitatea romana a reusit spre sfarsitul anului 1958 sa anihileze miscarea de rezistenta anticomunista.

Dramele supravietuitorilor din rezistenta si ale familiilor lor sunt inca putin cunoscute.

„M-a lasat acasa cu trei copii mici”

Anica Dechi, are 79 de ani. A trait profund drama sotului ei si o retraieste ori de cate ori isi aduce aminte. Anica Dechi povesteste: „In 1942, eram amandoi refugiati la Brasov. El era soldat la aviatie si eu eram infirmiera la un spital. Atunci ne-am cunoscut, dar numai in 1944 ne-am casatorit.

In celalalt an, am venit la Rusii-Munti, de unde era el. Apoi au venit pe lume primii trei copii. Toate au mers bine pana in 1950, cand l-au arestat. M-a lasat acasa cu trei copii mici. Ştiu ca a fost intotdeauna impotriva comunistilor, dar n-a fost singurul de pe aici. Mai stiu ca avea si arme.

La proces am aflat ca erau 12 in grupul lor. Au fost arestati pe rand. De aici a mai fost arestat Grigore Frent, apoi Laurentiu Stuparu... nu-i mai stiu pe toti. Au fost judecati de Tribunalul Militar din Cluj sub acuzatia de uneltire impotriva ordinei de stat. El a primit cel mai mult, 12 ani de inchisoare si confiscarea averii.

Inainte de fi condamnat a stat in ancheta la sediul Securitatii din Targu Mures aproape doi ani. Cat a fost la Targu Mures ma duceam la el sa-i mai duc cate un pachet cu mancare, cu haine curate, cu tigari... Nu l-am putut vedea si i le lasam la poarta.

Din cand in cand imi mai dadeau hainele sa i le spal si atunci vedeam ca au sange pe ele. Ştiam ca il bat, mi-a si povestit mai tarziu. In 12 ani de inchisoare cati a facut, l-am vazut o singura data, la Caransebes. Mi-a fost foarte greu, dar ma bucuram ca traieste”.

Ciulinii Baraganului si bunul pastor

Anica Dechi isi continua relatarea: „In 1962 a ispasit cei 12 ani de inchisoare. Dar in sentinta i-au dat si doi ani de domiciliu fortat in Baragan. Am lasat copii la socrii si am plecat cu el la Viisoara, un sat in mijlocul unui camp.

Era un sat foarte sarac, ridicat de alti deportati – mai ales banateni – care trecusera pe acolo. Era foarte bolnav cand a iesit din puscarie si avea mari probleme cu plamanii. Abia se mai tinea in picioare de slab ce era. Om in floarea varstei, avea abia 36 de kilograme. Pana s-a mai pus pe picioare, am lucrat numai eu.

I-a fost foarte rau si la un moment dat a fost internat la spital, in Slobozia. Am crezut ca moare acolo, dar a avut zile. Asa a vrut Dumnezeu. Cel mai greu ne-a fost in iarna lui 1963. Ne-am imbolnavit amandoi si eram in pat. Nu mai aveam nimic de mancare si credeam ca o sa murim, fie de boala, fie de foame. Atunci s-a intamplat o minune.

A venit un preot romano-catolic in cocioaba noastra, parintele Miller. Era si el deportat impreuna cu alti preoti catolici. Nu stiu cum, dar ne-a facut rost de mancare si cat am fost bolnavi ne-a vizitat mereu si ne-a adus tot ce a putut. Asa am scapat din cumpana aceea.

Cand s-a facut sanatos, barbatul meu, care era ortodox, a trecut la catolici. Probabil ca gestul preotului l-a hotarat definitiv, pentru ca el avea de gand mai de mult sa faca lucrul acesta. Imi povestise ca pe cand era in inchisoare la Caransebes, conducerea inchisorii i-a pus sa se bata intre ei. El a refuzat.

Au refuzat si preotii romano-catolici si greco-catolici care erau acolo. Dar au primit o bataie groaznica de la altii. Pe el l-a batut un preot ortodox, detinut ca si el. Probabil ca preotului i-a fost frica de ce ar putea pati daca refuza... Atunci a hotarat Aurel sa se desparta de ortodoxie.

N-a putut sa inteaga cum un pastor de suflete isi paraseste turma, ba mai mult, o si asupreste”.

„A iertat totul, dar n-a putut sa uite...”

In 1964, familia Dechi s-a intors la Rusii-Munti. Drama lor se inscrie in drama colectiva – atat de putin stiuta – a zecilor de mii de rezistenti anticomunisti si ale familiilor lor. Fara sa se lase invinsi, dar cu mare greutate si intr-un mediu ostil, au luat viata de la capat. Vremurile se schimbasera.

Nici prietenii de altadata nu mai erau aceiasi. Ceilalti fosti condamnati din lotul sau se intorsesera mai demult. Aurel Dechi – cel care primise cea mai mare condamnare din lotul celor doisprezece – nu mai avea incredere in prieteni. Ştia ca unul dintre ei ii tradase.

A sperat ca cel ce o facuse va avea remuscari si ca poate, intr-o zi, va veni la el sa-i spuna. N-a facut-o. Atunci s-a insingurat si mai mult. In 1992 a murit discret in mijlocul familiei, singura care i-a fost alaturi tot timpul.

„A iertat totul, dar n-a putut sa uite niciodata prin cate i-a fost dat sa treaca”, zice simplu si senin Aurica Dechi.