Groparii razboiului

de Corina Albota     Ziarul de Mures
Marţi, 5 aprilie 2005, 0:00


(Foto: )

La Craciunesti, proportia dintre maghiari si romani inclina categoric in favoarea celor dintai. Cu greu poti sa ii intrebi pe batrani despre tinerete. "Toti care erau mai in varsta au murit", ne spune una dintre satence.



Fekete Antal nu era in 1944 in Craciunesti, dar asta nu il impiedica sa ceara bani pentru a ne arata unde este Biserica Reformata. Aici sunt ingropate, sub patru cruci, un numar nestiut de victime ale razboiului. "Nu stiu cati sunt romani si cati rusi.



Asociatia Veteranilor de Razboi a uitat de ei", povesteste Kirila, administratorul Bisericii si al cimitirului. Una dintre singurele cruci care are si gravat un nume a fost adusa de rude. "De doi ani nu a mai venit nimeni. Anul trecut educatoarea a adus copiii sa faca curatenie aici.



Satenii au acum grija de morminte", spune trist administratorul. Aproape in fiecare localitate din judetul Mures sunt ridicate unul sau mai multe monumente ale eroilor, din primul, dar si din Al Doilea Razboi Mondial. Daca monumentele - poate cu unele exceptii - arata destul de ingrijit, nu acelasi lucru il putem spune despre locurile de veci.



Exemple sunt cele de la Craciunesti, de la Ungheni… Raspandite prin diverse cimitire, in acele locuri de veci - cele mai multe gropi comune - isi dorm somnul de veci soldati mai mult sau mai putin cunoscuti, avand doar vina ca au servit sub steaguri diferite.



Ei sunt anonimii din toate timpurile, "sacrificatii de serviciu" in numele unei ideologii si ale unor mari interese. Nu intotdeauna si ale lor.



"Au vopsit gardul acum doi ani"



La Biserica Ortodoxa lucrurile nu sunt diferite. Preotul Ioan Pop este cel care se roaga pentru sufletul a 46 de necunoscuti: "Nu stiu de ce religie au fost, dar eu ma rog pentru ei. In ochii lui Dumnezeu suntem egali", spune parintele. Trei cruci vechi sunt singurul semn ca aici sunt ingropati eroi, romani, nemti sau maghiari.



"De 15 ani nu mai vine nimeni aici", spune parintele. In urma cu doi ani au trecut totusi prin sat niste militari tineri, care au vopsit gardul mormintelor si au dat piatra cu var.



Un ajutor substantial pentru cei care au grija de mormintele celor care si-au dat viata pentru tara ar putea veni de la o institutie care sa se ocupe de evidenta cimitirelor eroilor.



O viata cat o ciocolata nemteasca



Toma Suciu avea 13 ani cand nemtii au ajuns, in timpul retragerii, la Ungheni. "Nemtii s-au aparat doua saptamani pe dealul Leordenilor. Nu erau mai multi de 20, dar au tinut o intreaga armata pe loc", povesteste batranul. Isi aminteste ca nemtii aveau mitraliere, pe cand romanii se aparau cu pusca.



Timp de doua saptamani linia frontului era la cateva sute de metri de casa lui. "Nu ma mai feream, eram obisnuit sa aud gloantele trecand pe langa mine. Intr-o zi am ajuns acasa chiar in timpul unui schimb de focuri. Un neamt m-a chemat pe limba lui si mi-a aratat un coleg impuscat, plin de sange.



L-am luat pe o roaba si l-am dus la medicul lor, care statea cu cateva case mai sus. Nu cred ca a scapat, dar cand m-am intors am primit o ciocolata de la neamtul caruia i-am indeplinit ruga", marturiseste incarcat de amintiri batranul. Nemtii au inceput apoi sa se retraga pe dealul Morestilor.



Cadavrele ramase in urma armatei le-au ingropat tinerii ca Toma Suciu: "Am ingropat nemti sub un strat de harlet. Dupa doua-trei luni au venit germanii, i-au dezgropat si i-au dus la Oarba de Mures". Dupa spusele lui Toma, nemtilor nu le erau sapate gropi adanci, astfel ca a fost usor sa se gaseasca multe cadavre.



"Ramanea cate o mana sau un picior afara, asa ca i-au luat pe astia. Dar sigur, au mai ramas si acum aici, pe dealuri, cadavre ingropate", isi incheie batranul povestea.



Nemtii i-au iertat



Alexandru Ola avea 19 ani in 1944 cand a fost chemat in armata maghiara. Recrutii din Ungheni au fost dusi la Voievodeni. "Eram doi romani si doi unguri din Band. Cand am ajuns acolo, eram siguri ca o sa fim dati nemtilor, iar ungurii au propus sa fugim", povesteste batranul.



Chiar daca stiau ca puteau fi impuscati pentru dezertare, cei patru au fugit spre Ungheni. Nu au renuntat cufarul cu bagaje, iar atunci cand o masina cu nemti a oprit langa ei au crezut ca le-a venit sfarsitul: "Ne-au luat si ne-au lasat langa Santana. Nu ne-au facut nimic", isi aminteste Ola.



A plecat apoi la Medias, unde a scapat de ororile lunii septembrie 1944. "Am fost apoi chemati la Garda Maghiara, pentru ca granita era chiar intre Vidrasau si Ungheni. Ne-au dat drumul repede".



In doua saptamani au trecut averea peste granita



"Tata a fost viceprimar, asa ca in 1940 a fost batut crunt de unguri. A scapat si a fugit la Vidrasau. Noi am ramas aici", povesteste Alexandru Suciu din Ungheni, care atunci avea 15 ani. A scapat de armata in '44, dar a trait in saracie lucie.



"Am trecut granita dintre Vidrasau si Ungheni in fiecare zi, pe motiv ca mergem la cosit. Aveam un carucior acoperit, cu care treceam, in fiecare zi, lucrurile spre Vidrasau. In ultima zi am dus si cele patru vaci. Au vrut sa ne semneze hartia, dar le-am spus ca nu ne mai intoarcem", marturiseste cu durere batranul.



Stie ca au murit multi oameni, si unguri si romani. Soldatii germani nu i-au lasat sa vada cadavrele: "Eram si noi curiosi sa vedem cum arata un mort plin de sange, cu bratul taiat. Dar nu ne-au lasat", isi aminteste batranul.



Desi majoritatea cadavrelor au fost mutate la cimitirul din Oarba de Mures, fostul sat pastreaza in sufletele oamenilor si in pamant urmele celor care si-au pierdut viata pentru Ardeal.






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















93 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by