Stam amandoi, pe una dintre crestele de granit pe care localnicii le denumesc "Horea, Closca si Crisan" si privind in jos, spre valea unde se intinde satul Borza, reinvie, parca sub ochii nostri, spiritul razboinicilor lui Rakoczi, desfasurati in evantai, pana spre valea satului Creaca, in incercarea lor de nimicire a trupelor mercenare austro-ungare.

Dar, tradatori au existat intotdeauna si, in cele din urma, strategia bine gandita s-a dovedit o capcana.

Noi, Calin si cu mine, am scapat din capcana iernii, am putea zice, si am avut sansa de a prinde natura in plina renastere, cu crengi care inmugureau, ciripit de pasari care umplea linistea din jur si miros de viata, specific solului din apropierea grotelor marginite de adevarate faleze de granit.

Incalecand peste "Horea, Closca si Crisan"

Marin Cozma, un satean, ne priveste dupa primul "Buna ziua!", cam ciudat, dar suntem obisnuiti, deja, cu ocheadele de genul acesta. Trebuie ca suntem ca doua aratari de pe alta planeta, imbracati ciudat, cu bocanci, cu batic cu stelute SUA in cap, manusi de catarare etc.

Dar omul se destinde rapid dupa ce ne prezentam ca fiind de la Asociatia turistica "Descoperim Salajul" si ne tine intr-o poveste placuta, la marginea gardului. Noi am intrebat de ceva pesteri, despre care am auzit ca ar fi in zona, omul ne si spune pe unde s-ar putea gasi, mai spunand si ca acestea ar putea fi surpate.

Dar ne arata cu degetul spre trei bucati de stanca, cocotate undeva deasupra satului, pe care localnicii le numesc "Horea, Closca si Crisan". «Tot pe acolo gasiti si pesterile, in cazul in care se mai poate intra in ele", spune Marin Cozma, oferindu-ne si niste repere greu de pierdut, in cautarea noastra.

Asa ca, mergem inapoi spre capatul satului, facem dreapta pe langa casa doctorului si suntem, deja, la tranta cu povarnisul, care ne duce spre cele trei stanci. Vremea este superba, urcusul spre «bolovani» cam scoate din noi sufletul, desi nu s-ar putea zice ca am fi vegetat prea mult iarna, care tocmai a trecut.

Dimpotriva, zapada, inghetul si viscolele nu au reusit sa ne opreasca nici o clipa in dorinta noastra de a trece, cateodata, pragul ratiunii, in incercarile la care ne-am supus nervii si corpurile.

Cele trei stanci sunt ceva mai mari ca renumita, de acum, «Piatra a Dracului», din Hida, si ne ofera, rand pe rand, un exercitiu bun de incalzire intr-o prima catarare libera, pe uscat, din acest an. Pentru ca, pe gheata si zapada am mai fost, dar acesta ramane un capitol inchis cititorilor. Senzatia plutirii intre cer si stanca ti-o poate oferi orice bolovan mai mare de cativa metri.

Nu-i nevoie sa stai agatat de un perete la nu stiu cate zeci de metri. Chiar si la 4-5 metri de la sol, intr-o catarare in care iti pui problema «cum dracu' mai departe», adrenalina incepe sa pompeze puternic in minte, dat fiind faptul ca orice alunecare ar putea duce la oase rupte. In cel mai bun caz.

Dar, odata sus, in varf, privelistea ce se descopera inaintea noastra este magnifica: din locul in care ne aflam putem acoperi Prodanestiul, Borza si poate Lupoaia si chiar drumul spre Ciglean ale carui dealuri pot ascunde, la fel, o gramada de ciudatenii de ochii muritorilor.

Evident, lasand la urma orice urma de prudenta Calin aproape ca zboara spre urmatoarea stanca, despre care Marin Cozma spunea ca seamana cu un uliu si se juleste puternic pe picioare, in maracinisul des, plin cu tepi.

De fapt, privindu-l din profil, stanca respectiva seamana cu "Babele", dar Miron Cozma nici nu stia ce placere ne-a facut cand a pomenit de uliu, acesta fiind adevaratul nostru ghid spiritual in expeditiile noastre.

Dupa ce am incalecat, pe rand, cele trei "personalitati", alegand, cu grija, cele mai dificile trasee de catarare, hotaram sa traversam culmea dealului, acolo unde ar putea fi pestera cautata de noi.

Canionul renasterii

Din departare, locul spre care mergem semana cu o fundatura, dar ajunsi acolo ne-am dat seama ca era vorba doar de ceva maracinis mai des. Oricum, solul ierbos tindea sa-si schimbe infatisarea in ceva mai dur, asa ca ne deplasam spre creasta dealului. Iar, dupa cateva zeci de metri, haul se iteste brusc sub picioarele noastre, lasandu-ne muti de uimire.

«Pestera trebuie sa fie chiar sub noi», spune Calin, aratand spre josul haului, spre care nu stim, deocamdata, cum sa coboram. Mai facem cativa pasi si reusim sa deslusim o carare, de creasta, ce coboara lung spre vale. In aceeasi clipa se deschide in fata noastra si canionul, marginit de o parte de un perete de granit care in unele locuri atinge chiar si 50 de metri.

E un bloc imens de piatra, iar din varful ei se poate vedea intrarea in pestera. Facem coborarea spre vale si drumul intors spre pestera, prin canion. In unele locuri peretele este atat de inalt, incat imaginea e grea de prins chiar si in obiectiv.

Ne punem in miscare toata puterea si experienta de cataratori, aruncandu-ne de pe o parte pe alta a canionului, utilizand fara voie chiar si cateva tehnici de alunecare, pe care le trecem rapid cu vederea si ajungem la gura pesterii. Calin este undeva in urma mea, la vreo 20 de metri si vazandu-ma la gura grotei striga dupa mine a oprire, vrand sa ne facem intrarea impreuna in pestera.

Dar, asta e, cand vad o gaura, ceata mi se lasa peste creier, asa ca, scotandu-mi din rucsac lanterna o iau inainte. Desi intrarea e aproape magnifica, cu o bolta mare, restul pesterii este blocata de tavanul care se lasa brusc peste sol, lasand loc doar unei treceri de cativa centimetri, prin care, poate, doar un copil ar reusi strapungerea.

"Asta e", spune vocea din spatele meu, Calin, care m-a ajuns din urma. Iesim, iar in dreapta noastra se mai iteste o grota, dar asta e chiar mai mica decat cea din care tocmai am iesit. Nici nu mai conteaza, parca. Deja acumulatoarele noastre au fost incarcate cu o gramada de "pixeli" extraordinari.

Totusi, ceea ce mi-a ramas in memorie este mirosul acela specific de vegetatie moarta, care tinde sa renasca, un iz de mucegai specific zonelor umede, care se gaseste doar in canioane, la intrarea in pesteri. E un miros atat de puternic, datator de energie, incat imi vine sa iau tot peretele la urcat.

Bolta

Tot Marin Cozma a fost cel care ne-a povestit despre o alta pestera, care se gaseste undeva de cealalta parte a satului, «ia acolo, la cele patru case, faceti dreapta si mergeti in dreapta, sus, pe deal». El ne-a mai spus ca in copilarie a mai trecut pe acolo, dar pestera era sub apa si "a gasit o pisica salbatica moarta".

Ne indreptam spre zona "celor patru case", e ceva de mers, dar "mersul pe jos, face piciorul frumos", iar unora chiar si creierul aeriseste. Nu ca ar fi vorba de noi! E ceva de mers, dar marsul prin soarele de primavara e chiar placut. Ne distreaza chiar si privirile ciudate aruncate de sateni, pentru ca o parte din drumul nostru trece prin sat.

Ajungem, in cele din urma, in zona caselor, facem stanga pe o pajiste si incepem, din nou, urcarea pe deal. Iarba si-a inceput, deja, renasterea, e asa de moale sub talpile noastre, incat imi vine sa ma descalt, sa-i simt moliciunea sub picioare. E ca si cum ai defila pe un covor persan nou-nout, simtind afundarea in natura.

La un moment dat, avem de ales intre stanga si dreapta, la o bifurcatie, si fara sa stam pe ganduri, facem stanga. Dam peste firul unui parau, pe care hotaram sa-l urmam, in amonte, fiind siguri ca locul ei de izvorare ar fi chiar gura pesterii. Dupa doar cateva zeci de metri, solul o ia iar razna si peretii de stanca rasar, spre cer, din nimic.

Intr-un loc, paraul, in furia lui de demult, cand avea mai multa forta, a sapat o bolta imensa in stanca, asemanatoare cu cea din Valea Umbrelor din Clit. Ceva mai incolo, trecand peste o pajiste cu albastrele, dam peste o cascaduta, unde apa clipoceste calda spre sol doar de la vreo 5 metri, peste o stalagmita care a uitat ca a venit primavara.

Loc de popas, dupa care trecem, din nou, dealul, spre un alt perete care se vede amenintator din departare. Dar se dovedeste a fi doar un simplu bloc de granit, pe care-l urcam, totusi, chiar daca alunecam, de mai multe ori, spre baza lui. Dupa care, cu rasuflarea taiata, inmagazinam in noi toata privelistea care se poate cuprinde din inaltimi.

Apoi, din nou pe drum, o plimbare usoara de cativa kilometri, din nou in sat, unde aia mica si rosie, cu uliul care zboara liber, ne asteapta rabdatoare, ca o iubita ce nu cunoaste gelozia.

Vrei sa iti legi numele de «descoperimsalajul»?

Expeditia "descoperimsalajul" porneste, in 14 mai, intr-un turneu de 1.200 de kilometri, cu bicicletele. Traseul va atinge zone turistice importante din Transilvania (Belis, Scarisoara, Ocna Sibiului, Toplita, Bicaz, Borsa etc) si se doreste a fi un turneu de promovare a posibilitatilor de turism din Salaj.

Toti cei doritori sa-si lege numele de acest turneu inedit, ca sponsori sau cu informatii, pot lua legatura cu membrii expeditiei, direct, pe site-ul www.descoperimsalajul.com, care in schimb poate oferi spatiu publicitar pe un domeniu informatic unic pentru Salaj.