La Arad-Curtici, portughezii au azvarlit in joc 30 de milioane de euro, creand 300 de locuri de munca. Tot aici, dar in orasul de resedinta al judetului, a aterizat si sonora firma Yazaki, investind cam tot pe atata in acelasi sector de activitate, cu crearea unui numar de 500 de locuri de munca insa. In fine, sosind cu 25 de milioane de euro, francezii se instaleaza in Zalau.

Daca se tine seama de faptul ca in Bihor isi fac loc si canadienii, interesati de electronice si creand 1.000 de locuri de munca pe fondul unei investitii de 84 de milioane de euro, se va putea intrezari o revenire bogata in cromatica a industriei grele ardelene in atentie si o improspatare economica datatoare de speranta.

Explicatia care se da, indeobste, unor astfel de sosiri tine de proximitatea cu granita Uniunii Europene. Proximitatea ei ar fi, pasamite, hotaratoare. Totusi, se mai pot intrezari si alt fel de factori care sa fi facilitat luarea deciziilor respective. Unul dintre ei este traditionala observatie a orientarii spre vest a spatiilor frecventate.

Intr-adevar, pe harta tarii, toate locatiile mentionate se distribuie in jumatatea occidentala a Romaniei.

Alta observatie la indemana este insa aceea ca, in timp ce industria din sudul si estul tarii a intarziat o vreme sa apara, profilandu-se abia in ultima parte a secolului al XIX-lea si mai cu seama in perioada interbelica, in Ardealul odinioara parte a Coroanei Habsburgilor industria a fost mai precoce, mai diversificata si chiar mai bine reprezentata.

Aceasta nu inseamna doar orase puternice si infrastructuri mostenite, ci si o „ereditate" industriala a populatiei, o muncitorime din tata in fiu, niste standarde de disciplina si calitate. Fara indoiala, ele nu sunt un dar ceresc, ci rezultatul unor practici mai indelungate. In unele locuri din Vechiul Regat – la Bucuresti ori Constanta, de pilda – ele pot avea aceeasi anvergura si greutate.

Nu este insa deloc sigur ca acolo unde industrie a insemnat numai crearea de obiective de profil din vointa partidului si a liderilor sai, lucrurile stau la fel. O istorie industriala de numai cateva decenii nu o egaleaza, decat in anumite conditii de mentalitate si autodisciplinare, pe cealalta, mai lunga cu cel putin tot pe atata.

O alta observatie care merita sa fie facuta este aceea ca investitiile pomenite privesc zona din afara arcului carpatic, referindu-se la cateva locatii din partile vestice, si nu la Transilvania propriu-zisa. Marele absent in acest peisaj dinamic si deosebit de interesant ramane Clujul.

Dar, alaturi de el, pot fi enumerate si alte orase cu potential, precum Alba Iulia, Deva, Turda si Dej, spre exemplu. Nu este vorba despre o geografie inaccesibila sau despre o opozitie intre zonele joase ale campiei in raport cu altitudinile de podis. Atunci? Trebuie, poate, cautate raspunsurile si in abilitatile manageriale diferite ale factorilor de decizie.

Dincolo de orice ipoteze, un lucru ramane observabil: zona de vest a Romaniei tinde sa se fortifice in pasul urmator ca un redutabil sector reprezentativ pentru industria grea romaneasca din viitorul apropiat.

Daca vom avea in vedere toate tranzactiile cu pamanturi care au transferat practic, in diverse forme mascate ori fatise, pamanturile Banatului si ale unei parti din Campia Vestica in mainile micilor investitori italieni, vom avea o imagine destul de interesanta a viitorului de dupa intrarea Romaniei in Uniunea Europeana.

Ea nu reflecta deloc spaimele apocaliptice la adresa maghiarilor si par un raspuns ironic la adresa cunoscutei si regretabilei lozinci „Nu ne vindem tara". Oricare ar fi pe viitor conduita guvernelor, a dirigentilor si a oamenilor activi, intr-o forma ori alta, in economia noastra, aceste realitati se cer inregistrate, cumpanite bine si cuantificate intr-o pozitie coerenta.