N-a trecut mult timp de cand, cu mare fast, s-a sarbatorit 1 decembrie. Peste o luna, pe 24 ianuarie, din nou aceleasi marsuri, depuneri de coroane de flori, cuvantari, focuri de artificii. Peste tot puzderie de drapele, aproape fara exceptie in orasele din Ardeal, nu insa si "dincolo".

Sa zicem ca asta sta in firea noastra. Motivatiile, daca le-am cauta, sunt complexe.

Dar, oare, chiar serbam momentul de triumf al istoriei romanesti ardelene, implinirea "visului secular", asa cum am invatat si cum se mai invata si azi la scoala? A fost, cu adevarat, 1 decembrie 1918, pasul de la care putea incepe, in mod firesc, doar urcusul, ascensiunea, depasirea statutului de provincie marginasa, de anexa a unui stat cu capitala in campie?

Sfaramarea sufletului

"Bilantul acestor ani este, intr-adevar, inspaimantator sub toate aspectele. Atata rau cat ne-a facut in cinci ani de zile plaga politicianismului regatean fara scrupule, nu ne-a facut politica ungureasca intr-o mie de ani.

Ungurii ne-au slabit fortele materiale, dar ei nu ne-au putut distruge sufletul; regatenii au izbutit sa ni-l sfarme aproape cu totul". Aceste randuri, amare si socante, fac parte din scrisoarea intitulata "Dupa cinci ani de la unire", trimisa de Onisifor Ghibu lui Octavian Goga, la 26 iunie 1924.

Ele sunt reproduse de deputatul interbelic de Nasaud, Vasile Moldovan, in volumul III al "Memoriilor" sale, redactate intre 1956 si 1960, nepublicate, pastrate in manuscris la Arhivele Nationale, filiala Bistrita-Nasaud.

Fruntas al organizatiei pe Ardeal a Partidului National Taranesc, Vasile Moldovan a fost membru al Comisiei romano-maghiare de aplicare a dictatului de la Viena.

In aceasta calitate, in septembrie 1940, la Budapesta, a sustinut puternic propunerea senatorului ungar Gyarfas, ca Ungaria sa cedeze Romaniei partea de nord a judetului Nasaud (compact romaneasca) in schimbul orasului Tarnaveni si a zonei inconjuratoare, cu o importanta populatie maghiara, ramasa Romaniei; demersul

celor doi parlamentari, sustinuti si de alti membri ai comisiei, s-a lovit insa de opozitia Guvernului ungar.

Hatieganu, Goga si Iorga

In acelasi volum III, oprindu-se asupra nemultumirilor ce domneau in mediile ardelene fata de centralismul dambovitean, reda un fragment dintr-o discutie purtata in 1931 intre Octavian Goga si Iuliu Hatieganu, pe de o parte, si primul ministru Nicolae Iorga, atat de cunoscut contemporanilor pentru graba cu care a dizolvat Directoratele

Ministeriale, instituite de Iuliu Maniu ca forme de reala descentralizare si pentru avalansa de functionari din Vechiul Regat ce a insotit acest act cu profunde semnificatii politice: "Iuliu Hatieganu: «Populatia Ardealului in mod constant se considera lipsita de raporturi politice normale cu guvernul tarii».

Octavian Goga: «Domnule prim-ministru, nu trebuie sa lasati impresia ca Ardealul este orfan politicieneste».

La aceste plangeri, Iorga insista asupra legaturilor sale sufletesti cu Ardealul si incheie cu afirmatia ca, in ziua in care se va inchega un front ardelean, el va lupta impotriva acestuia, bazandu-se pe intelectualii ardeleni aflati de mult timp in Vechiul Regat.

Pe un ton apasat, Goga replica: «Daca vreti sa nu se nasca miscari regionale, va rog sa satisfaceti nevoile locale ale Ardealului prin oameni de acolo, care ei sa fie colaboratorii dumneavoastra»".

Prea putin conteaza, din perspectiva abordata aici, traiectoria politica ulterioara a unora dintre cei amintiti mai sus.

Ramane insa, ca tema de serioasa reflexie, dezamagirea traita de aceste personalitati de necontestat ale Transilvaniei, care au trait cu entuziasm momentul 1 decembrie 1918, care au contribuit la realizarea lui, care au crezut sincer in realizarea unui ideal, in valorificarea la maxim a unei sanse istorice.

Daca astfel erau vazute lucrurile atunci, inca "la cald", in 1924, respectiv 1931, oare care ar fi fost "bilantul", in viziunea acelorasi protagonisti, dupa deceniile de comunism uniformizator, in care s-a pus tot sargul spre "topirea" Transilvaniei in creuzetul unic, de nuanta balcanica, pentru a i se sterge definitiv orice specific si traditie?

Sau, care ar fi fost "tonul" unei discutii cu reprezentantii puterii executive de azi, care refuza Transilvaniei, mai mult sau mai putin voalat, o autostrada pe care o merita, o artera vitala de conexiune cu spatiul central-european, si care, culmea ironiei, ar fi construita in primul rand pe banii ei, tinand cont de contributia ardelenilor la "cosul national"?

Tendinte centrifuge

Pe plan european, istoria a mai inregistrat situatii similare. Consecintele insa, pentru ideea de unitate nationala si statala, n-au fost dintre cele mai fericite.

Nu intamplator, cei care au gandit Europa de maine, n-au uitat de rolul si potentialul urias al regiunilor, din simplul motiv ca acestea sunt mult mai vechi si chiar mai bine definite decat entitatile statale, iar in avantul unificator din secolele XIX si XX, puterea centrala, din dorinta exagerata de a elimina orice disparitati, ranind adesea orgolii regionale, nu a facut altceva decat sa ajunga la rezultatul nedorit: aparitia tendintelor centrifuge, daca nu chiar secesioniste.

In curand se implinesc 16 ani de cand avem posibilitatea de a gandi si actiona liber, eliberati de orice corset ideologic. Adesea, in aceasta perioada, si e bine ca s-a intamplat asa, societatea a fost cu un pas inaintea clasei politice.

Sansa integrarii in clubul select al Uniunii Europene, apartenenta la structurile de securitate euro-atlantice pot reprezenta si pentru factorii politici de decizie cadrul pentru debarasarea de multe canoane depasite de istorie.

Au facut-o si altii, fara teama ca disloca piatra de temelie a natiunii, pentru ca unitatea nu presupune, in nici un caz, si omogenitatea, mai ales cand standardul pentru omogenitate este ales pragul de jos.