Pe 21 decembrie 1989, Luminita Misan s-a dus la sora ei, Doina. Au baut cafea impreuna. De afara se auzea lumea scandind "Jos Ceausescu". Asa ca, au iesit. S-au dus "la revolutie".

Blocul miroase a umezeala. Pe casa scarilor oamenii si-au pus muscate, alte flori triste. Pe aici au urcat si coborit fetele Misan de atitea si atitea ori... In acea seara de 21 decembrie 1989, Luminita Misan cobora pentru ultima data. A fost impuscata de militarii din dispozitivul condus de maiorul Ioan Cocan. In spate.

Glontul i-a iesit prin piept. A mai trait suficient cat sa-si dea seama ca va muri. Doina a scapat cu viata. "Acum, dupa 16 ani, daca ar fi sa vina, sa intre, sa bea cafea... as merge... As merge iarasi. Dar numai cu ea", spune Doina Misan, respirand cu greu.

O tulbura sa vorbeasca despre cele intamplate atunci. Oricat de tare s-ar tine, tot i se umezesc nitel ochii. Tot ii tremura putin vocea. In fond, nici blocul nu s-a schimbat prea mult, nici camera in care stam. Aceleasi flori, aceleasi trepte, aici sus acelasi dulap, aceeasi masa... Doar ca e mai pustiu acum.

Luminita avea 21 de ani in 1989. Lucra la "Arta jucariilor". Era plina de viata si de sperante. Ca orice fata de 21 de ani. "Lasa, tu, ca nu se intampla nimic, ca doara n-o sa ne omoare acuma", a zis, intrand de pe balcon.

Camera in care stam e minuscula si mai adaposteste amintiri ale unor vremi mai bune. Jucarii, cateva papusi, chiar si cateva fotografii cu sora mai mica a Doinei.

In rest, un certificat de erou martir, cu litere cenusii lasate de o masina de scris, doua medalii, o fotografie de cand Luminita era eleva, o poza de pe sonetul de absolvire... Nu mare lucru. Au ramas, in schimb, amintirile. Rele, chinuitoare, sacaitoare. Indiferenta celor din jur.

Libertatea pentru care a murit Luminita si povara libertatii ce i-a ramas Doinei. Acum e somera si se pregateste pentru Italia ca sa mai faca un ban.

"Ne-am apropiat de Fabrica de bere. Era intuneric. Acolo insa era asa o lumina puternica! Era o masina foarte mare chiar in fata coloanei. Erau multi copii. Aveau steaguri in mana. Sus, in camion, erau tot copii. Chiar am fost in primele randuri.

Cand ne-am apropiat, am observat ca era o coloana de soldati, insirati in strada. Apoi, s-a tras. In rafale. In momentul acela toata lumea s-a aruncat pe jos.

Dupa aia am pierdut-o pe sora-mea. Am crezut ca a fugit sau... M-am ridicat de jos si am inceput s-o strig. N-am vazut-o nicaieri. Dupa cateva minute am gasit-o. Au inceput din nou sa traga si era o masina, un IMS din ala vechi, si am vazut ca i s-au spart cauciucurile.

Atunci mi-am dat seama ca sunt gloante adevarate. Am gasit-o pe sora-mea. Era rezemata... de perete... Si era un magazin alimentar acolo... Era rezemata... Cu fata spre perete era. Nu mi-am dat seama ca e impuscata, dar a inceput sa planga si am vazut ca sangereaza.

Avea o geaca pe ea si era cu sange. Am intrat la cineva in curte. Ne-a primit inauntru. Era un domn mai in varsta. Ne-am asezat si cand s-a uitat la ea, a zis ca ar trebui sa o ducem la spital. L-am intrebat pe domnu' daca ne da ceva ca sa pot sa o duc, ca nu puteam sa o duc in brate.

Ne-a zis domnul la care eram ca n-o sa reusim s-o ducem, ca din nou se trage si ne impusca si pe noi. Atunci domnu ne-a dat o scara si o patura. A zis ca e tot ce poate sa-mi dea. Am pus-o pe sora-mea pe scara, cu patura, si ne-am gandit s-o luam spre cartier, inapoi. Ca poate gasim o Salvare. Ca sa o duca"...

Incet, chinuit, cu inimile bubuind au ajuns inapoi in Cartierul Manastur. Au gasit o asistenta care mare lucru n-a mai putut sa faca. Ca s-o duca la spital aveau musai nevoie de o masina. Au cautat prin bloc, au batut din usa-n usa. Dar toata lumea era speriata. Pe urma, cineva a dus-o la spital.

Dar era mult prea tarziu. Doina Misan isi aranjeaza ochelarii, cu gesturi usor studiate. Privirea ei se intuneca treptat. Ceea ce i se parea incredibil, atunci, in decembrie 1989, la fel de incredibil a ramas pana azi. Cum sa traga cineva in oameni nevinovati?

"Am vrut sa merg la parintii mei, sa le spun. N-am avut puterea. Am mers la o matusa. N-am dormit toata noaptea. A doua zi m-am dus totusi acasa. Am vorbit cu tata si i-am spus. Mama mea era bolnava. Era paralizata. Statea acolo in pat si mi-a spus: Stii, cred ca sora-ta o sa moara. Intotdeauna se baga in toate si nu-i e frica".

Asta a fost. Pe Luminita Misan au ingropat-o in Cimitirul Eroilor din Cluj. Alaturi de ceilalti eroi martiri ai Clujului.

La Procuratura Militara, mai apoi, in timpul audierilor, un domn ofiter a inceput sa urle cand Doina Misan a declarat ce a vazut cu ochii ei, anume ca Armata a tras! Cum sa traga Armata? - s-au otarat ofiterii? Dar Doina Misan nu si-a retras declaratia. Nu si-a schimbat-o.

Rand pe rand, familia Misan s-a imputinat. Prima a murit mama Luminitei. Tatal ei, a tot umblat pe la proces, pe la Asociatia pentru Adevarul Revolutiei. A primit cateva kilograme de faina si o duzina de cravate. Apoi s-a dus si el intre cei drepti. Acum, doar Doina a mai ramas s-o planga pe Luminita.

Si fiul ei. Dar ce mai stie el? Avea doar 9 ani cand a murit Luminita. Isi aminteste doar ca lucra in tura inversa cu mama ei, ca sa poata sa-l duca la scoala. Stie ca a fost impuscata si ca cei care au tras sunt tot liberi. Ca nimeni nu i-a tras la raspundere.

Stie doar ca maiorul Ioan Cocan, cel care a tras, a ajuns locotenent-colonel si ca traieste la doar cateva blocuri distanta de al lor. Ca a scris o carte despre revolutie in care povesteste cu cinism cum ricosau gloantele, de parca ar fi fost focuri de artificii.

Mai stie ca, dupa toate, nici chiar certificatul de erou al Luminitei nu mai e valabil. Ca trebuie preschimbat. Asa ca, nu e mare lucru de povestit.

Mai exact povesteste despre astea piatra de mormant, o placa de marmura de pe Calea Motilor pe care sta inscris si numele Luminitei si bustul pe care i l-au ridicat colegii de serviciu chiar in incinta, la Arta jucariilor din Cluj. Mult mai exact povestesc lacrimile Doinei Misan.