Dintre nationalitatile conlocuitoare care populeaza municipiul Botosani, tiganii (sau romii, cum sint ei dezmierdati in ultima vreme) reprezinta o pata de culoare, o alunita mascata pe tenul rubiniu al populatiei majoritare.

Ei creeaza reflexul conditionat al protejarii portofelului cind le treci prin preajma, se manifesta zgomotos intr-o pasareasca greu de deslusit, zornaie babaroasele pe asfalt, fara teama de ghinion sau de politie, sparg seminte mitraliind cojile pe unde se intimpla. Asta in cursul saptaminii, fiindca duminica, zi de piata si implicit aglomeratie, merg la "serviciu ".

Ei fac parte din categoria de oameni ai muncii ce reprezinta idealul sindical: cu o zi lucratoare pe saptamina si sase libere.

Nu-i mai putin adevarat ca urmasii lui Raj Kapur si dusmanii RAJ "Ap " stiu sa se si distreze. Orice poate constitui pentru ei un prilej de distractie: o nunta, o taiere de mot, intoarcerea cuiva din Germania, o subtilizare de portofel doldora de continut, obtinerea unui permis de conducere, o judecata tiganeasca, o inmormintare. Mai ales o inmormintare.

Sint atit de frumoase inmormintarile la tigani incit, de smoala sa fii, si tot picura o lacrima de bucurie si de tristete. Fac glume pe seama repauzatului, se aseaza linga mort in sicriu si-l lovesc cu mina lui peste fata pe cel care vine sa-si ia un ultim ramas bun. Cite si mai cite. Nu demult, insotit de un prieten, am intrat intr-unul din cunoscutele restaurante ale municipiului.

"Mergeti mai bine la terasa. Am avut ieri o pomenire la tigani si acum trebuie sa dezinfectam ", ne-a sugerat ospatarul. De la el si de la patronul restaurantului am aflat cum a decurs intregul ritual pe care voi incerca sa-l redau cit mai fidel.

Inmormintare in pas vioi

Un cortegiu imens, cit un alai sindical, a strabatut cele mai importante artere ale orasului, sub privirile nedumerite ale trecatorilor care credeau ca-i revolutie. Politia (puschea pe limba!) dirija cu responsabilitate circulatia. Toata tiganimea orasului, cu catel, cu purcel, cu Opel se revarsa in valuri de-a lungul liniei de tramvai. O mare de oameni. Marea Neagra, am putea spune.

In fata preotul murseca molifte in barba si dezinfecta cu tamiie. Se oprea des pentru cite un prohod, jucindu-se cu rabdarea convoiului. Tiganii inchiriasera din timp un salon la restaurant si comandasera ciorba de burta. Nerabdarea isi spunea cuvintul. Era o harmalaie ca la Turnul Babel.

Puradeii n-aveau nici ei astimpar, se hirjoneau, aplicau scheme de karate, cum au vazut ei ca fac unii la televizor si-si stergeau mucii cu dosul palmei. "Haide, mo, ca ni se raceste ciorba! ", il apostrofau ei pe preot. Popa insa tinea mortis sa-si faca cinstit datoria fata de mort si de Dumnezeu.

Cind soarele batea catre amiaza, luminind chipurile lor intunecate, cortegiul era deja la cimitir. La insistentele nerabdatoare ale multimii, preotul a ales varianta scurta de slujba, invitindu-i pe cei apropiati sa aduca un ultim omagiu decedatului. Dintr-odata, ca si cum cineva ar fi rasucit un potentiometru, un cor de plinsete sfisia vazduhul si inimile celor din blocul de peste drum.

Jale mare, discursuri, de nu se mai intelegea rom cu rom. „Haorde, mo! ", striga unul si tot ca la comanda plinsetele incetara.

Dialog cu mortul din sicriu

Se facu liniste ca la o inmormintare. Doar tiriitul unui celular se auzea ca un greier in noptile linistite de vara. „Halo, dha! Portogalia? " si fata celui cu telefonul la ureche se lumina brusc (e un fel de a spune). Vorbea cu fratele decedatului, aflat cu treburi in Peninsula Iberica. Treburi importante, banuiesc, de vreme ce n-a putut sa participe si el la funeralii.

Cu o mina la ureche si cu cealalta indreptata catre sicriu, incerca sa-i spuna ca fratele sau tocmai se pregatea sa coboare in adincuri. Apoi telefonul circula din mina in mina, ca „Scintei " in ilegalitate: „Citeste si da mai departe! ". Puradeii stateau ciorchine, inaltindu-se pe virfuri ca sa strige si ei ceva in microfon.

Cu un gest autoritar, proprietarul aparatului facu semn sa se scoata capacul de la sicriu. Nimeni nu mai intelegea nimic, dar s-au lamurit imediat. Vorbitorul duse celularul la urechea mortului si-l soma: "Vorbeste bre cu frate-tu! ". De la celalalt capat al Europei, se auzea un amestec de vorbe si plinsete, in timp ce multimea asista stupefiata si chicotea.

La intervale regulate, izbucneau cu totii in hohote de ris. Sugubat frate avea mortul, tinea la glume. Convorbirea a durat jumatate de ora, timp in care preotul nu mai stia ce sa creada. „Noroc ca le-a dat Dumnezeu celulare ", rosti el mai mult pentru sine. Dar nu Dumnezeu le-a dat, ci si le-au luat singuri. Si cu asta s-a trecut la despartirea definitiva.

Petrecere in cinstea defunctului

Azimut: salonul restaurantului proaspat inchiriat. Primii sositi au fost cei cu Mercedesurile. Si-au ocupat frumos cele treizeci de locuri si asteptau hamesiti ciorba de burta. Ospatarii, amabili, s-au executat imediat. Cind, ce sa vezi? intregul alai s-a napustit in restaurant, ocupind fiecare scaun, precum dorobantii lui Penes Curcanul reduta Plevna.

„Dar mi-ati spus ca veniti treizeci si-ati venit trei sute ", s-a infuriat seful de unitate. "Lasa-i, bre sa maninca si ei ceva. Nu-i vezi cit is de nehaliti? ", ii replica o tiganca, aratind catre puiul ei cu mucii intinsi pe obraz. "Daca nu iesiti acum, va scot cu hidrantul! ", a mai amenintat seful, dar puradeii erau bucurosi ca puteau face si ei o baie pe gratis.

Cei mari sorbeau zgomotos din farfuriile lor, pe cind caracuda se gudura pe sub mese, sorbindu-i pe ei din priviri si salivind cu subinteles. "Da-le, bre si lor de mincare! " "Ce sa le dau? Treizeci de portii ati comandat, treizeci am facut ". "Mai pune la fiert! " "Dar dureaza! ". "Tiganii au incuviintat ca nu-i nimic asa ca bucatarul s-a pus pe treaba.

A scos taiteii din figider, i-a zvirlit in cazan si s-a pus sa astepte. Ar fi asteptat el mult si bine, dar nu mai rabdau consumatorii. Cind au vazut citiva stirlici deasupra apei au zis ca "Las-o asa! " si asa au mincat. Nici lingura nu le mai trebuia, luau taiteii cu mina si-i inghiteau pe nemestecate. Apoi a inceput distractia: bautura, veselie, ca la o nunta.

Pina cind cineva si-a adus aminte de fratele mortului. "Dom ` sef ne dai voie sa dam si noi un telefon la Portogalia? ". Parca se mai putea opune. Ca doar vorbeau pe banii lor. Le-a pus un telefon in bucatarie si imediat s-a facut un rind de vreo douazeci de negri mititei sa ia legatura cu trimisul lor in indepartata Iberica.

Se vede treaba ca din Portugalia li s-au transmis vesti bune ca veselia a inceput sa capete proportii. Au comandat si tort. Proasta inspiratie au avut ospatarii cind au acceptat comanda. Puradeii ignorau cu desavirsire tacimurile si-si infigeau miinile direct in farfurie. Si ca sa nu ramina incleiati in palma se stergeau de perdele.

Cei mari beau whiskey din cel mai scump si se hlizeau, etalindu-si dantura lor de 24 de karate. Aruncau cu bani in stinga si-n dreapta pe tot ce era mai scump. Pina la urma au platit totul fara sa se tiganeasca. "Dar la personal nu dati nimic? ", i-a chestionat seful de unitate. "Dam si la personalitati, cum sa nu ", au raspuns ei cu generozitate.

"Noi si-asa murim rar "

Singura lor suparare la tristul eveniment a fost tot pe bietul preot: „Ne-a desenat traseul cel mai scump ", s-a plins unul din ei. „Doua milioane ne-a luat. Nu s-a gindit ca noi si-asa murim rar? " Sau poate de aceea. Mult l-au mai iubit ei pe raposatul de i-au facut asa o petrecere la despartire.

Atit de mult ca n-a durat trei zile si-au venit din nou la restaurant: "Mai pregateste-ne, bre treizeci de portii, ca vrem sa-i facem si de opt zile ".