Pe-aici, timpul se-ntinde prelung, ca un elastic scos din izmana, vin apoi razele viguroase ale soarelui si aluneca lent prin aerul greoi, iar pe urma pirjolesc la fel de lent, aproape calculat, fiinta. Chiar si Crisul cel Negru curge cu un soi de plictis... Niste zdrente de nori albi si pufosi au venit sa vesteasca cerului inca palid ca si azi vremea va fi frumoasa.

Asa ca, acum s-au dus si ciinii sa-si ocupe cite un loc bun la soare, sa-si incalzeasca oasele pina la incandescenta, ascultind doar cu juma’ de ureche linistea inerta, doar cind si cind deranjata de o ciocanitoare ce s-a oprit nepasatoare in nuc.

E-atita de cald ca-mi pare ca si via s-ar lepada de ciorchinele ei, coapte deja, ba chiar ca iarba miroase - prematur intrucitva - a fin. Dar... asta e.

O tigancusa nurlie, atit de nurlie ca cineva i-a pus gind rau si, pe data, Dumnezeu i-a si daruit un plod, mina catinel o duzina si ceva de cai, carind si copilul ce l-a zamislit de curind ca pe-un sac scincitor. „Ni-ba! Hoi! Ne-ta”.

Ignatul satului, un tip hirsut, cu o palarie ce pare sa fi fost alba cindva si un sacou roz, a minat deja porcii la apa. Numai porc sa nu fii! Cald... Deh, ca la cimpie. Porcii-i va tine in Cris pina la inserat, ca nu cumva sa li se faca prea cald.

Asa ca, porcii mucegaiesc tihnit in apa, iar roiuri intunecate de muste plutesc si peste cai si peste porci, si-mi pare o intimplare deosebita ca mai zboara si fluturi pe mal, ca mai arunca o umbra de miscare si de culoare in jur.

Pamintul fierbe molcom, fara a-si mai clatina firele de iarba. Acum doar gainile se mai trezesc vociferind prin curti, dar nu le raspunde, decit arar, vreo gisca ratacita. Restul s-au dus la scalda.

Tautul e un sat de oameni lenesi. Atit de lenesi c-au nascut copii ce nu se duc vara la furat de corcoduse si nu coboara nici macar la Cris. Stau doar pe la porti, cu priviri timpe, urmarind cu coada ochiului rarele masini ce se tirasc pe asfaltul incins dinspre satul Batar inspre Belfir si Tinca. Si, mai subliniaza tautanii, cica mare lucru nu s-a intimplat niciodata pe la ei.

Un singur barbat a dat satul, de-a facut scoala si a ajuns „domn cu facultate”, la Oradea. Dar a venit razboiul si a murit si-acesta. Pe urma, muierea lui i-a ridicat un monument in „centru”. Or mai fi si altii, dar ei chiar nu stiu... Insira doar copiii din vecini ce s-au pripasit prin Germania si prin Canada, medici, ingineri, cu lefuri bune, dar astia nu se pun...

Intre timp, vacile rup iarba-n gura cu plictis, flacaii le mina cu pasi de plumb topit de colo-colo, apoi seara vacile se lasa mulse, umplind galetile de alb, ca cerul ce se-mbraca-n stele.

Mai catre prinz, soarele e ca un bici usturator. Refugiu nu se afla decit la umbra deasa a teiului. De aici se vede tot, orice miscare din jur. Intre timp, o albina s-a asezat in lenea aromelor unei flori cu petale singerii, ca o promisiune ca la iarna mierea va izbi dulce buzele fetelor de maritat, daca or mai fi ramas fete pe-aci.

Pietrele fintinii si-au imbracat rochita verde a muschiului, dar numai inspre miazanoapte, lasind restul bolovanilor albi, ca niste dinti ce cauta sa macine racoarea cristalina din adincuri.

Dintre balariile ce-ajung lesne pina la briu, doar cucuruzul isi ridica triumfator tulpina. Ici-colo, cite o floare galbena tradeaza si cite un bostan. Zic oamenii, pe undeva pe-acolo, sub desisul buruienilor se-ascund rosii, castraveti si ceapa, fasole si chiar si o varza nemaipomenit de buna. Zic si ei.

Nici strugurii aromitori nu si-au varsat inca miezul bobului in teascuri, ori poate sub talpile nude ale fecioarelor satului, ce le vor dansa, in semiadormirea lor, in must. De n-a fi prea mare efortul. Nici fructele aurii din crengile merilor si perilor nu au ajuns in iarba. Si nici bostanii.

In iarba, zic, caci cine sa le stringa? Pina atunci ar mai fi de strins finul, zic oamenii, de spart si niste lemne, ca la cimpie iarna-i grea tare, copacii-si vor trozni oasele in ger si numai focul languros ii va mai tine-n viata.

Dar focul vine acum de sus, si tot aerul e-n flacari, pentru ca aici vremea buna e la rang de credinta, un soi de religie pagina, pirjolitoare de suflete si minti si-avind drept mare preot - nemiscarea. Si-atunci, si vintul adie doar de are vreun rost precis... Vreo treaba...

Inainte vreme, aici locuia doar o batrina. Avea pe-atunci vreo 75 de ani. Si doi baieti. E-adevarat, unul a plecat in lume, iar celalalt avea o patima grea de dus cu el: a spirtoaselor de tot felul. Altfel zis, unul s-a pierdut, iar celalalt s-a cam stricat. Asa ca baba a vindut locul, pe urma s-o fi tras mai catre cer, de-acolo s-o fi uitind acuma peste gard, tocmai la Misu.

Zile-n sir as fi putut jura ca Misu, sotul Corneliei, parasutat parca dintr-o alta dimensiune a existentei tocmai aici, pe malul verde al Crisului cel Negru, poarta in cap o cit se poate de banala basca. Dar, se vede treaba, m-am inselat amarnic.

De asta n-aveam sa-mi dau seama numaidecit, ci abia cind Misu s-a oprit, ori poate doar a intepenit linga poarta, ca securea in butuc dupa ce lemnele au fost crapate. A inceput Misu sa-mi vorbeasca destul de masurat despre cit de frumoasa mai este vremea in Bihor, ma rog, cam cit este de cald...

Am remarcat atunci, nu fara o mare doza de uimire ca omul poarta de fapt palarie, dar ceea ce impresiona cu adevarat era „arta” de a o pleosti. „Si-n nunta te plictisesti, d-apai in vreme rea!” - isi incepe Misu tinguiala. Intre timp, la doar citiva pasi de noi incep sa defileze, destul de chinuit, caii satului. Incet, cu pasii bine masurati.

Un cal sur se opreste aproape de tot, incearca sa se odihneasca putin. Adevarul e ca daca Dumnezeu i-a impiedicat pe oamenii din Taut sa gindeasca, acestia mai apoi, si-au impiedicat si ei bidiviii. Dar nu oricum! Ci cu catuse grele din otel si lanturi. „Caii sint a lu’ oamenii”, imi spune Misu. „A lu’ toti oamenii”.

Asa ca, oamenii, si-au gasit o fata din satul Batar, ce cara prin arsita un nou-nascut tocmai in spinare, doar ca sa grijeasca de ei. Rani singerii decoreaza incheieturile suple si lanturile zornaie fara incetare, tirite prin praf. „Ni-ba-hoi! Ne-ta. No, las’ ca-ti arat eu tie”.

Calul sur musca plin de pofta din coroana teiului, dar este poate doar un pretext ca sa-si mai odihneasca picioarele putintel. Ceilalti caluti s-au oprit si ei, ca niste robi obedienti, aliniati intr-un unic sir, ordonat, poate nefiresc. Surul are ochi adinci si tristi.

Poate c-ar alerga, poate c-ar cobori pina la apa, ceilalti l-ar urma negresit, sau poate ar apuca-o in partea opusa, unde cimpia promite sa nu se sfirseasca niciodata.

Intre timp, copiii maninca saminta pe pod, se uita la „nenea” care se scalda cu pustiul lui si cu amicii acestuia, veniti tocmai de la Oradea. Ce stiu ei? Se balacesc in apa, stropi racoritori zboara prin aer, rid cu pofta. Ce bine de ei, soptesc copiii din Taut si se uita cu jind.

Pe podul din beton, caldura-ti topeste incet intreaga fiinta, chiar si semintele par a fi fierbinti, oparesc limba. Apa e periculoasa. Ei stiu bine. Doar au murit doi betivi aici. E drept, sarind de sus de pe pod. Ca si cum s-ar fi aruncat de pe un bloc... De ciuda, copiii pun niste sticla pisata pe mal, ca nici altii sa nu se bucure de Crisul lor.

Pe urma, ca si cum si-ar mai fi luat o piatra de pe inima, se duc sa mai stea pe lavita. Cumva tot trece ziua!

Cam asa-i de cind e lumea lume: unii au de toate, concedii si scalda, distractie, orice-si doresc, iar altii, n-au decit lavita si grija dobitoacelor. Bunaoara, iata, Misu a avut si doi purcei, dar ce folos? Au disparut.

A suduit Misu, zi si noapte, le-a urat celor care i-au furat purceii sa n-aiba parte de bucurii, sa n-apuce ziua sa-i taie, ba altele inca si mai si! Pe urma, minune! Peste doua saptamini i-a si gasit. Se inecasera in buda.

Normal ca asta nu fusese niciodata vidanjata, ca - in fond - nu era decit o groapa din care se revarsau toate cele direct in ograda, dar ce mai conteaza acum? Rau i-a mai parut lui Misu c-a suduit. Se vede ca purceii lui n-au avut, pur si simplu, zile. Cum de nu-i gasise doua saptamini? Pai ce, toata ziua te duci la buda sa te usurezi? Mai este si gradina.

Ca si gradina-i tot un soi de belea pe capul omului. Porumb nu si-a mai pus Misu de ani buni. De cind s-a ratacit... Acuma, vorba fie intre noi, toata gradina lui Misu abia daca are vreo 30 de pasi latime, vreo alti o suta in lungime.

Dar cind mai era porumb si cind dupa ce picase noaptea ajungea de la crisma, adica dupa ce se trasesera si clopotele si ciinii cei barbati se slobozeau, nu mai razbea el chiar pina la casa. Se prabusea sa doarma in porumb. De-atunci, zice, l-au cam apucat si salele. Asa e! Omului sarac nici boii nu-i trag. De fapt, si boii sint ai altora, „a lu’ oamenii”.

Ca „oamenii”, „domnii”, au de toate, si cai si boi, si apa in ograda. Ei, ceilalti, nu au decit Crisul. Si iarba de pe mal. Asa ca, ce mare scofala? Bine fac oamenii ca-si tin caii „pe lant”. Altfel, cine stie? Poate ar fugi... s-ar simti liberi... Mare belea si cu caii astia.

Te scoli cu noaptea-n cap, ii predai fetei, pe urma daca ai vreo trebuinta cu ei, ia du-te si cauta-i pe malul apei. Bine ca-s legati. Pe urma, seara, cauta secera si reteaza iarba tinara sa dai la animale... Numai belele...

„Ni-ba-hoi! Ne-ta!” - zice si tigancusa, prea se odihnesc caii astia!