Constitutia din 1991 s-a nascut dintr-un deziderat schizoid de a impiedica experienta nefericita a dictaturilor personale din perioada comunista si, in acelasi timp, de a asigura suficiente privilegii presedintelui care sa reprezinte, in definitiv, primul om in statul roman.
Intelegerea acestui gen de republica, in care presedintele este vazut ca numarul 1 in ierarhia functiilor publice, dar care nu are suficiente prerogative executive pentru a putea ilustra in mod concret aceasta pozitie, nu poate face abstractie de contextul politic in care s-a nascut Constitutia din 1991.
Venit pentru a umple “vidul de putere” lasat de alungarea lui Nicolae Ceausescu (si celebra expresie a fost lansata chiar de personajul despre care vom vorbi), Ion Iliescu a fost perceput din primul moment drept “salvatorul” care va aduce treburile guvernarii statului pe fagasul normal.
Iliescu a devenit instantaneu liderul de care tara avea nevoie, personajul providential al schimbarii si al epocii democratice care avea sa inceapa.
In acest context, cei care au croit prima Constitutie democratica post-belica au avut o sarcina extrem de dificila: aveau in fata provocarea lansata de necesitatea evitarii producerii unor viitoare derapaje totalitariste prin mecanisme constitutionale suficient de eficiente, combinata cu cerinta (exprimata si de o puternica vointa populara) de a oferi o legimitate suficienta presedintelui vazut, din nou, ca primul om in statul roman.
Aceasta legitimitate avea sa insemne scrutinul popular pentru numirea presedintelui statului.
Aceasta ultima exigenta “democratica” (adica impusa prin miscarea populara care l-a alungat pe dictatorul Ceausescu) era la acel moment de inteles: dupa mai bine de o jumatate de secol in care conducatorii sai au fost impusi in functii prin mecanisme perfect opace, poporul roman isi dorea cu ardoare sa fie cel care sa valideze prin vot direct personajul care avea sa ocupe locul 1 din virful ierarhiei statale.
In acest context istoric, parintii Constitutiei din 1991 au avut de ales intre doua modele constitutionale: cel prezidential francez - croit si acesta, la rindul sau, dupa “masurile” proprii ale unuii personaj socotit la timpul sau drept salvator si parinte al natiunii - este vorba despre generalul de Gaulle -, si modelul “clasicelor” republici
parlamentare, mai putin spectaculos, cu presedinte decorativ, fie ca acesta este ales de parlament, fie ca este numit prin vot universal.
Care a fost finalitatea acestor deziderate incompatibile? Nasterea unei republici destul de ciudate, care ar putea fi definita prin sintagma de republica “semi-prezidentiala” sau “parlamentar-prezidentiala”.
Trasatura ei definitorie este faptul ca da nastere la doi poli de putere (executiva), trasind un raport de forte echivoc intre institutia guvernamentala (cea care guverneaza) si institutia prezidentiala. In caz de divergente cele doua institutii ale puterii, ele se pot tine, constitutional si practic, intr-un sah continuu, fara posibilitati clare de iesire din impas.
Acesta fiind tabloul constitutional al raporturilor guvern-presedintie, nu trebuie ignorat si aspectul politic. Presedintele, in calitate de rezultat al votului universal, detine cea mai mare legitimitate dintre demnitarii statului.
Aceasta legitimitate conferita presedintelui de votul popular reprezinta un potential de conflict permanent pe scena politica, atit timp cit presedintele nu are totusi puteri executive reale. El este, prin consecintele constitutionale care ii definesc functia, supus tentatiilor puterii, dar nu este cenzurat, in mod practic si firesc, de nimeni.
Tocmai de aceea, practica demonstreaza cu fiecare clipa ca avem o constitutie care genereaza confuzie si conflict.
