Bolnavii care vor sa isi faca analize se trezesc dis de dimineata si se inghesuie sa primeasca, de la ghiseul aflat la parterul policlinicii, biletele cu numere, care imi seamana a bilete de loterie.
Ca totul tine de noroc.
Poti sa ai ghinionul ca o asistenta sa se trezeasca cu lehamite si atunci stai si astepti sa isi revina, dupa ce isi bea cafeaua si se consulta cu vecinele de cabinet. De abia ai curajul sa aduci in discutie durerile pe care le ai sau nerabdarea de a pleca mai repede acasa.
Ca nu e placut sa stai pe coridoare. Ca pe coridoarele spitalului nu se fac proiectii si nici nu sunt parcuri de distractie. Atmosfera e morbida si terifianta. Oamenii imbracati in halate albe au figuri acre de ingeri astenici si bolnavi, sau personaje bacoviene, patrunse de starea de spleen.
Fara indoiala, in policlinica de stat totul tine de noroc. Poti sa ai ghinionul sa vina un bolnav cu coate nervoase care sa isi faca loc in fata ta, trecand de tipetele celor care isi asteapta, cuminti, regulamentar, randul. Si atunci te resemnezi si stai si astepti.
Sa nu indraznesti sa te revolti, ca atunci se ridica tensiunea si poate ies prost analizele. Si atunci trebuie sa iti faci abonament. La cozi.
La spital, ca la piata
E marti, ora 13, 30. Majoritatea cabinetelor si-au inchis programul de examinari. Si totusi pe coridoare mai sunt cozi.
Mai ca imi vine sa intreb: „da’ ce se vinde, maica?”. Oamenii stau in fata cabinetului de neurologie. Pe usa cabinetului sta scris un orar de incepere a programului la ora 11. Si totusi, oamenii stau si asteapta sa se deschida usa. La un moment dat iese asistenta, ca din neant.
Oamenii sunt nervosi. Atat de nervosi, incat izbucneste un scandal. Asistenta „se adaposteste” de gurile „spurcate” in cabinet. Acolo i se ofera „azil politic” din partea statului.
Oamenii care stau la rand imi spun ca asteapta de doua ore, fara ca cineva sa ii bage in seama. Imi spun ca au asistat la plimbarile repetate ale asistentei din cabinet in cabinet, in timp ce framantau biletele cu numere... bilete de papagal.
Am intrat la toaleta si m-am panicat. Arata mai rau ca un WC public. Imaginea spitalului pare sa fi ramas incremenita undeva in anii 80, cand totul era cenusiu, cand nu stiam de termopane, uscator pentru maini la chiuveta si alte binevenite inventii ale occidentului.
Chiuveta, ruginita, piesa de muzeu, are robinetul stricat, astfel incat pe jos s-a facut o balta. WC-ul nu are nici macar capac. Ce sa mai vorbim de hartie igienica si sapun!
Spaima ca ne aflam intr-un loc in care totul ar trebui sa fie igienic - ca microbii joaca step - si arata atat de deplorabil, m-a facut sa parasesc subit acest loc macabru pentru tot ce inseamna norme europene si mama lor, bunul simt.
Facand un sondaj, am constatat ca turdenii prefera sa dea un ban in plus si sa mearga pentru analize la laboratoarele private gen Diagnosis, unde totul e modern si unde lucrurile se misca mai ordonat, mai putin „birocratizant” si, mai ales, mai repede.
Ne-am obisnuit ca orice e de stat e subred. Si spitalul din Turda se molipseste de aceasta evidenta, intarind vorbele din popor. Se pare ca viitorul e sistemul privat, care ne roade buzunarele, dar macar nu ne mananca nervii.
