Sticla Turda e o institutie falimentara care, de ani de zile, nu scoate profit, dar care ar avea sanse mari sa mearga. Teoretic. Daca ar fi trait intr-un sistem economic aerisit, cu legi care sa incurajeze mediul de afaceri, un sistem care sa functioneze bine, eficient.

Din pacate, avem de-a face cu un mecanism rigid, sclerozat pentru tot ce inseamna tanara initiativa de «mic capitalism».

In afara unei cumplite dezordini si a paradoxului logic aplicat in decizii si proiecte de lege, nu vad alta particularitate a sistemului economic din Romania. Sa luam drept exemplu economia chineza, despre care si Traian Rusan, directorul general al fabricii Sticla vorbeste cu o oarecare invidie si nostalgie.

Ei bine, acesti «extraterestri» ai lumii au o economie tip «reactie in lant»: un afacerist este obligat, prin lege, sa investeasca profit intr-o alta afacere care sa nu aiba nici o legatura cu domeniul de activitate al celei dintai. Cu profitul obtinut din ce-a de-a doua afacere va infiinta o a treia afacere si astfel va crea piata de munca, concurenta si dinamism in economie.

Reteta traditionala a bucatariei falimentului

Fabrica Sticla s-a infiintat in 1921, datorita unei necesitati de traditie locala, fondatorii fiind Banca Comerciala, Banca Agricola si directorul Fabricii de Bere din Turda. In perioada 1989-1990 existau 6500 de muncitori care aveau anumite domenii multiple si stricte de activitate: ambalaje, atelier mecanic foarte bine dotat, oxigen, termose, laborator, sticla manuala.

Dupa revolutie, a inceput sa cada industria pe orizontala, industrie care facea legume, conserve si borcane, au aparut pe piata flacoanele de plastic. Combinatele chimice au inceput sa se inchida, astfel incat laboratoarele au inceput sa nu mai aiba activitate.

Datorita ”avantului revolutionar” au inceput sa se pretinda mariri nejustificate de salarii, schimbari de conduceri (la nivel mediu si inferior), oamenii au inceput sa faca naveta in strainatate, ceea ce a dus la pierderi in productie. Au fost create datorii, care au generat goluri in productie.

Astfel au inceput sa se inchida sectiile, in conditiile in care taxele pe teren, impozitele, canalul, paza au ramas aceleasi. Apoi a urmat cresterea pretului la gaz si energie. Dolarul nu a tinut pas cu cresterea costurilor, iar cererea nu a fost corelata cu oferta. Acest lucru a dus la aparitia unei datorii de aproximativ 200 de miliarde.

Traian Rusan spune ca nu e normal ca penalitatile si dobanzile sa depaseasca datoria. In cazul acesta, o depaseau. Prima masura a fost reorientarea pietei de desfacere, prin comenzi permanente, ceea ce a condus la o structurare a activitatii. Pachetul majoritar de actiuni, de 51% este detinut de o firma din Bucuresti, Euromex SA, iar 14% de SIF Muntenia.

SUA, Germania, Franta, Italia au fost tarile care au constituit o piata puternica de desfacere, alaturi de Australia si Japonia.

Investitorii nu prea vor sa mearga pe cioburi

Il intreb, de data asta intr-o maniera pur sentimentala, pe directorul general al fabricii daca mai are vreo sansa. «Mecca» despre care imi vorbeste asa de logic, simplu si implicat un om care, de peste douazeci de ani, lucreaza in acest domeniu: sticlaria.

Desi raspunsul anticipat era negativ, ca si cum ai intreba medic despre un bolnav de cancer aflat la metastaza daca va mai trai mult, Traian Rusan se dovedeste un om optimist. Are si solutii. Are incredere in oamenii care lucreaza aici.

Fabrica poate fi resuscitata daca se va reusi aplicarea planului de reorganizare, conform legii 85/2006, care vizeaza restructurarea, dezvoltarea si gasirea unui investitor. In 1934 a fost o situatie similara: fabrica a fost inchisa pentru un an, repornind apoi vertiginos, cu elan.

Autoritatile locale ar putea contribui la scaderea datoriilor fabricii. 700 de muncitori ramasi nu pot sa produca astfel incat sa acopere datoria pe care au facut-o cateva mii. Datoria existenta vizeaza 3 institutii si este o suma fabuloasa: Gaz, AVAS (aproximativ 600. 000 de dolari), si catre Ministerul de Finante o datorie foarte mare sub forma de CAS asigurat.

Solutia ar fi ca statul sa transforme datoria in actiuni la Sticla. La privatizare, fabrica a fost preluata cu aceste datorii. Ceea ce economic vorbind, este o anomalie.

Acum exista, din 21 de cuptoare, unul singur: cuptorul de topit sticla. Comenzile sunt enorme, incat oamenii nu pot satisface volumul. Astfel incat, ironic, fabrica executa anumite procedee in acord cu alte institutii cu acelasi domeniu de activitate.

Pana acum nu s-a aratat nici un investitor care sa fie cu adevarat interesat, ceea ce e un lucru trist, avand in vedere ca sptembrie 2007 e ultima luna in care Sticla Turda poate sa isi achite datoriile. Daca pana la aceasta data nu va putea sa plateasca, se va impune plata esalonata, in paralel cu acoperirea la zi a consumului.

Traian Rusan spune ca nici fonduri europene nu se pot accesa, pentru ca fabrica noastra intra in categoria afacerilor mari.

Am intrat intr-o bucla, intr-un blocaj, astfel incat toatra activitatea Sticla este «retorica». Oamenii care lucreaza in acord, la norma, trebuie platiti la zi. Directorul general spune ca salariile, chiar daca mai mici, le primesc in data cand le sunt promise.

Asa ca lasam oamenii sa mai bea un pahar cu apa lucrat in serie in vreo fabrica din Taiwan sau China, sa se racoreasca si sa povesteasca nepotilor ca am avut pe vremuri cea mai mare fabrica de sticla din tara. Un alt caz incredibil, senzational.