Chiar nu mi-am imaginat unde poate duce o invitatie la o dezbatere despre presa! Ca tehnica frecventa de tras un enorm cearceaf peste realitate, cum a ajuns sa fie in cele mai multe cazuri, ea chiar cerea o discutie serioasa. Asa mi-am spus cand Mihai Tatulici m-a invitat la o intalnire cu Ion Cristoiu, Cristian Tudor Popescu, cu el si cu inca un jurnalist deja consacrat - Catalin Tolontan.
La fata locului am aflat cu totul altceva. Niciunul dintre cei amintiti. Iar in cateva minute urma sa soseasca si G. Cartianu. Atunci am spus un: “Imi pare rau, eu n-am fost invitat la o dezbatere cu Grigore Cartianu!” N-as fi acceptat! Asa ca fara mine. Explicatia este foarte simpla.
Grigore Cartianu, indiferent de cate ori a fost carat de nasul sau finul sau Radu Moraru la B1 TV, nu mi se pare sa fi atins performante profesionale stimabile. Macar pentru discutii despre fotbal, despre vedete sau in legatura cu diverse drame de tip B1 TV mai merge. Vointa sa de caraus ajuta adeseori la minime clarificari. In rest, din pacate, nu.
De-a lungul carierei sale a spus destule prostii. A tradat un tip de gandire proletaro-revolutionara, condimentata cu exprimari de genul “bai, nea cutare”, inclusiv nea Cornel. Cartianu vorbeste si scrie ca intr-un nod de cale ferata. Simplu si uneori simplut, sanatos, dar cam la genunchiul broastei. Cand este vorba de nea cutare, pricepe.
Cand e vorba de concepte, roseste si isi joaca umarul, semn ca ar vrea sa spuna ceva, dar nu-i ajung cuvintele. Cartianu este un jurnalist harnic, dar fara discernamant profesional. Se baga cu capul in zid si e gata sa spuna un sac de prostii daca il mangai cu un “bravo, Gregoire!” Complexele sale rurale il fac sa infloreasca la o adiere de franceza stalcita.
Cam acestea erau trasaturile sale pe care le-as fi pus intr-un portret in anul in care am parasit “Evenimentul Zilei”. E lesne de inteles ca le cred valabile si acum. Acest fapt si comportamentul sau fata de fostii colegi m-au facut sa refuz prezenta in acelasi studio.
Articolul scris ulterior, cu un titlu care ii caracterizeaza si limba, si gandirea, abia ca imi intareste convingerea ca am procedat corect. Oricat se zbate sa iasa in fata, Grigore Cartianu nu face parte dintre sperantele jurnalisticii. A ajuns la 40 de ani si, asa cum spuneam, a aratat ce poate.
Faptul ca n-a inteles ca respectiva dezbatere nu era de nasul sau imi si explica reactia violenta din “Evenimentul Zilei”, cat si fuga pe care a dat-o la B1 TV. Am ajuns jurnalist gratie sansei ce mi-a fost oferita gratuit de predecesorii mei. Am facut si eu acelasi lucru, convins ca intorc astfel norocul prin intalniri hotaratoare.
Chiar nu ma intereseaza respectul celor care au avut parte de felul meu de a intoarce binele primit. O singura chestiune ma obliga sa scriu acest text. Ca nazeta noastra scrie ca as avea “o ura viscerala fata de tinerii ziaristi care au preluat stafeta”. Asta este spusa si scrisa unuia care n-a dus stafeta mai departe in niciun fel.
A compromis-o si pe urma a ascuns-o, incercand sa pacaleasca publicul. Cat priveste aluzia cu porcariile si cu scrisul cu o mana si semnatul contractelor cu cealalta, ma simt obligat sa-i atrag atentia acestui reporter de fotbal esuat in presa cu pretentii ca manjeste cu principalul sau produs un ziar la care lucreaza.
Colegii sai de generatie stiu ca in redactia “Evenimentului Zilei” n-a fost o practica de acest fel. Ca director executiv si ca patron, as fi putut sa o folosesc. Mai importante mi s-au parut libertatea colegilor mei, inclusiv a unui netot precum Cartianu, si dorinta mea de a tine o stacheta.
Poate ca am o vina ca in redactie au ajuns si dintre aceia care confunda stacheta cu parleazul si standardele cu urechismul. Mi-o asum! Dar asta nu este un argument sa stau la aceeasi masa cu G. C. Are destule locuri de parada pe unde poate parea si speranta, si profesionist!
