O vedere frumos colorata

Foto Diana SANDOR

Venind spre Cluj-Napoca cu trenul, calatorul poate observa in dreapta, in spatele gardurilor din placi de beton incununate cu sirma ghimpata si printre halele de PVC strident colorate ale noilor firme, cadavrele vechilor fabrici comuniste.

Prin geamul murdar al compartimentului de clasa a II-a al oricarui personal ce isi face intrarea in Cluj dinspre Apahida, vechile fabrici apar in cadru ca niste flori de mucegai pe o vedere din Lego-Land.

O data ajuns in dreptul lor, monstrul pe sine rage puternic si incetineste, inaintind intr-un ritm solemn, parca pentru a da ocazia calatorului sa contemple scheletul ruginit al gloriei comuniste, care se rezuma la citeva coloane ale infinitului metalice, distorsionate nefiresc, la radacinile carora spinii dorm cuminti printre tufe de urzici.

Pe aleile lor inca mai bintuie dramele celor care isi aveau odata serviciul aici. Un tata care lucra aici si-a gasit refugiul in detul de rachiu dupa ce a ajuns somer. Povestea isi are ecoul in celalalt capat al Clujului, pe o ulita din Manastur.

Pe strada fara „c(l)ase de mijloc“

Intre garajele de tabla ce tin de blocurile de pe Splaiul Independentei, in apropierea batrinului „Moina“, se iveste un semn din scindura ovala pe care este scris in rosu „Pulp Fiction“.

Semnul e asezat la intrarea intr-o curte impachetata in manunchiuri de stuf din interiorul careia razbat, impreuna cu un puternic miros de bere, voci ragusite rizind si sticle ciocnindu-se. Prin fata localului trece o straduta pe care si-au facut aparitia de citiva ani, in mod parca nefiresc, o serie de vile.

„Parca nefiresc“ pentru ca la portile lor stau parcate masini straine, unele mai scumpe decit locuintele vecinilor, iar mai toate curtile au interfon, in vreme ce pe la stresini se pot observa, licarind, led-urile sistemelor de alarma.

Casele acestea pretentioase au aparut in locul unor cocioabe la fel de umile sau mai umile decit cele care au supravietuit, dupa cum spun oamenii locului. In capatul celalalt, straduta se uneste cu drumul pe care studentii din Hasdeu il folosesc ca scurtatura catre Facultatea de Sport, strada Salcimilor.

Pe marginea lui, la unele porti sau pe digul imbracat in licheni al canalului Morii, pentru ceva maruntis se gaseste spre cumparare, in cutii de margarina, pamint pentru plantele de apartament. Pe toata lungimea sa, intre aceste doua capete, ulita botezata dupa numele celui mai trist dintre copaci pare sa fie o ramura rupta dintr-o alta parte si altoita pe Clujul.

E un amestec grotesc de prost-gust si trai prost. Sau, cum spunea o asistenta sociala care da pe acolo in repetate rinduri, „vilele iti nasc tot felul de intrebari cind le vezi rasarind pe straduta asta, printre cocioabe. Casele pe care le vizitam noi, insa, au usile parca insemnate“.

O poarta „insemnata“ se inchide

Vizavi cu o vila roz, dintre vitele unei vii dese care seamana cu frizura ciufulita a unui pusti proaspat trezit din somn, rasare acoperisul unei case modeste. Prin curtea umbrita stau asezate in dezordine, pe linga gardul de sirma, tot felul de lucruri care nu isi mai gasesc rostul prin odai.

Un tinar la vreo 20 si ceva de ani, isi ia ramas bun de la un prichindel si iese, inchizind in urma lui poarta ruginita, al carei scirtiit prelung tine locul soneriei. Copilul il priveste cum pleaca, dupa care loveste de citeva ori mingea de fotbal pe care tinarul i-o lasase si, plictisindu-se, da buzna in bucataria din fundul curtii. Acolo locuieste. Impreuna cu mama si sora lui.

De fiecare data se intoarce de la gradinita in bucataria care se sprijina parca in resturile gospodaresti asezate in jur. Pentru aceasta cutie de carton cu fereastra si acoperis din tigla veche, mama lui, Ramona, plateste chirie 1 milion si jumatate pe luna. „Da’ linisteste-te odata, ma, copile!“, se aude, din spatele usii scorojite, vocea unei femei tinere.

Interiorul incaperii e acoperit cu tapet vechi, pe care inca se disting citeva figurine din desene animate, printre care caprioara Bamby si o serie de catei si ursuleti imprimati. Ramona spune ca „am izolat pe dedesupt cu ceva polistiren doi pereti, ca sa nu mai scape iarna caldura, da’ o inceput sa mucegaiasca“.

Povesteste din pat cu sora ei, in vreme ce copiii, Alexandra si fratiorul ei, zburda neastimparati prin preajma. Caldura care, pina sa fie captata de polistirenul mucegait, „dadea afara“ vine de la aragazul cu trei ochiuri pe care il au si de pe care, de sub capacele care plescaie discret, mincarea anunta ca e aproape gata.

Amintirea unui tata

Familia Ramonei a fost una ca toate familiile, cu bune si rele, pina cind tatal ei a intrat in somaj dupa inchiderea fabricii in care lucra. Relele au inceput sa fie tot mai multe. „Muncea, saracu’, de numai el stia cum se descurca. Pina o ajuns somer, atunci o inceput greu’.

El o inceput sa bea si sa ne bata, si atunci le primea si mama cind se baga pentru noi“, povesteste Ramona, sapind prin amintiri, dezgropind drama tatalui ei, care si-a gasit refugiul in detul de rachiu, in vreme ce pentru mama tigarile si cafeaua tineau de foame in locul mincarii. Intr-o noapte, in toiul unui scandal urit intre parinti, s-au luat toti trei fratii si au plecat de-acasa.

S-au intors dimineata. Parintii zaceau fara suflare in paturi - murisera de la otrava fara miros scuipata de ochiurile fara flacara ale unui aragaz ca cel care acum ii incalzeste pe ei trei. Dupa 17 ani, de cind e orfana, la amintirea acelei nopti spune ca „poate asa o fost dat sa fie... Daca am fi ramas, ne-am fi dus si noi...“.

Tine minte cum a venit politia la ei si cum cei de la Protectia Copilului le-au luat sora mai mica si au dus-o fara ca mai apoi sa o poata intilni. „Sora mea avea cam atitia ani cit are fiica-mea acuma. Stiu ca o tineam de mina cind au luat-o si au dus-o de dusa a ramas... Am cautat-o mult si am tot intrebat de ea, da’ nimeni nu ne-o zis nimic“.

Biblioteca din ghiozdan

Ramona e o tinara robusta, bruneta si sfatoasa si, desi are doi copii, spune ca „nu m-am maritat veci“. Spune ca cel care se juca „mai ‘nainte cu asta mic, era taica-sau“, care ii viziteaza si le aduce una-alta copiilor, „dar atit“. Ea si copiii traiesc din ajutorul social si din mincarea de la Cantina Primariei.

„Pe caldurile ce-or fost vara asta am primit numa’ mincare rece, ca sa se scoata Primaria si sa ne dea mincare mai putina“. Fata ii merge la scoala, e in clasa a III-a, dar recunoaste ca „nu se prea lipeste cartea de ea“, in vreme ce mezinul familiei e la gradinita.

Daca s-ar angaja, ar pierde atit mincarea, cit si ajutorul social, asa ca face curat prin scarile blocurilor pentru niste bani in plus.

Zice ca are viata sociala, dar „cu lume nu ma prea vad, mai mult cu sora-mea mai povestesc la o tigara si ma intilnesc din cind in cind cu femeile astealalte de la Herald“, marturiseste ea, referindu-se la fundatia umanitara care a ajutat-o sa se puna cit de cit pe picioare.

Femeia povesteste, tinindu-si, din cind in cind, din vorbe, odraslele, departe de oalele in clocot si orice alte posibile pericole ar putea intilni ei prin casa. Fetita se potoleste si ia loc linga matusa ei, scotocind prin ghiozdanul de fis in care sta inchisa intreaga biblioteca a familiei - manualele ei de clasa a III-a.

O lume ca o minge de fotbal

Micutul de o schioapa nu se astimpara si, nefiindu-i indeajuns tarcul-incapere, ia ursuletul de plus trintit undeva pe canapea, il vira dupa git si da buzna afara, suierind ca o locomotiva.

Mos Martin zace docil pe umerii lui, cu un zimbet incremenit sub botul de nasture si blana uzata de dragostea pe care i-a oferit-o cu ani inainte un alt prichindel, sentiment a carui cicatrice o pastreaza inca sub copcile din ata de cusut care ii leaga umarul sting de brat.

Subit, trinteste jucaria pe masa de la intrare, improvizata din placaj umflat de ploaie pus pe niste cutii cu borcane, dupa care se leaga de mingea de fotbal pe care i-a dat-o tatal lui. In bratele sale, balonul devine imens, iar el, un mic titan, un Atlas cu zimbet de copil, cu ochii mari si vii, care poarta pe umeri o lume a lui, una cu dungi albe si albastre.

Da buzna afara din curte, lasind poarta sa scirtiie in urma, lovind mingea si aciuindu-se unui grup de copii care se joaca in fata vilei roz, in ulita clujeana prin mijlocul careia, intr-un santulet format natural dintr-o insiruire de gropi, se scurge apa cu sapun aruncata dintr-un lighean pe fereastra unei case.