Reluand ce spuneam in articolul trecut, o opinie nu poate fi adevarata sau falsa; putem vorbi doar daca e sau nu sincera. Si totusi, la o opinie se ajunge pe baza unui proces mental. In masura in care acesta poate fi stabilit, explicit sau implicit, ne reintoarcem pe domeniul obiectiv si il putem dezbate. In masura in care opinia porneste de la un fapt, putem vorbi de gradul de (i)realitate al acestuia. In masura in care opinia se construieste pe baza unei deductii, putem vorbi de gradul ei de (i)rationalitate.
Cand vine vorba de absenteism si de justificarile pentru acesta gradul de rationalitate difera puternic de la caz la caz. Cuiva care are probleme familiale grave de rezolvat in ziua alegerilor ar fi absurd sa i se ceara sa voteze. La fel, cineva care are prea putin interes in rezultatul alegerilor are o justificare perfect rationala pentru a absenta. Aici intra, probabil, covarsitoarea majoritate a absentilor. Nu discut aici daca lipsa de interes este la randul ei justificata sau daca dezinteresul e sincer, sunt alte subiecte. Dar mi se pare absolut rational ca un om sa actioneze in virtutea propriului sau (dez)interes.
In schimb, cineva care considera ca rezultatul alegerilor nu-l poate afecta in vreun fel traieste in cel mai bun caz in alta tara, in cel mai rau caz in alta realitate. Nu vad ratiunea gestului cuiva refuzand sa voteze pentru ca nu exista o anumita lege: absenta de la vot e un pas inapoi de la scopul declarat. Am citit un comentariu care justifica absenta de la vot pe motiv ca cei prezenti “dau cu banul”. De dragul dialogului pot accepta asta, dar realitatea obiectiva este ca a nu vota inseamna, in efect, a ceda votul celorlalti. Dai cu banul de doua ori. Am vazut oameni care absenteaza si se plang de faptul ca altii isi vand votul, uneori spun chiar ca asta e motivul refuzului! Din nou, legatura intre cauza si efect, intre situatie si reactie, jigneste grav logica. Daca votul nu are valoare atunci cei care obtin ceva pe baza lui, fie si o plasa cu alimente, procedeaza cat se poate de rational. Doar cei pentru care votul conteaza pot in mod justificat sa se planga ca altii il pretuiesc atat de putin – cu atat mai mult au de reprosat celor ce nu-l pretuiesc deloc.
Totusi, dincolo de aceste exemple, ce tin de extreme, exista o multime de alte motive date pentru absenteism. Plus intrebarea mare si lata, cum se face ca atatia oameni altfel perfect normali si rezonabili recurg la justificari certate cu logica? De ce discutia pare adesea sa ajunga la un dialog al surzilor? Pare de neinteles…
…dar nu este. As explica ce se petrece printr-un scheci, asa cum am mai facut in aceasta chestiune:
- Intrati in sectia de vot, totul decurge la modul obisnuit. Va gasiti pe liste, luati stampila si buletinul de vot, intrati in cabina, va uitati pe lista candidatilor, va opriti asupra unui nume, puneti stampila… Dupa care cabina de vot se deschide, un oficial vine aplaudand si ia buletinul cu votul la vedere. Iesiti din cabina, o orchestra incepe sa cante marsul nuptial. Oficialii sectiei, observatorii si alegatorii zambesc si va felicita. Intr-o parte, grupul de candidati, imbracati in costume de nunta. Unul din ei iese din sir, va zambeste si va da bratul. Ajungeti impreuna in fata sectiei, presedintele ei, tinand buletinul de vot in mana, rosteste un discurs scurt si apoi, emotionat, spune: “Prin autoritatea cu care am fost investit de Biroul Electoral Central va declar sot si sotie!”, dupa care urmeaza aplauze. Candidatul va saruta pasional, dupa care, sub siragul de flori, va insoteste pana la usa sectiei, unde face, desigur, cale intoarsa.
De ce merg eu la vot? Simplu. Din calcul. Motivatia nu merge mai departe de ce spuneam intr-un articol trecut: absentii sunt ignorati ulterior in deciziile politice. E un fapt. Si optiunea de vot e pe aceeasi abordare: calculez ce optiune de vot va produce ulterior deciziile politice pe care le consider potrivite. Cu alte cuvinte, prezenta si optiunea de vot sunt chestiuni functionale si impersonale. Sunt un mijloc prin care influentez o stare de fapt in interesul meu.
Or, aici sta problema, nu toata lumea priveste lucrurile asa. Pentru multa lume, chestiunea politica in general si cea privind absenta sau votarea unui candidat/partid in particular devin o chestiune afectiva, o relatie personala. Iar asta explica foarte multe. O relatie sau o decizie pe baze afective este, intre altele, irationala – lucru care e de altfel cat se poate de bun. Ceea ce e rau este ca afectivitatea sa apara acolo unde ar trebui sa fie calcul pur, rece, pragmatic. Aud, ca explicatie pentru absenteism, ceva in genul “nu imi place de nici unul”, uneori pusa la modul de intrebare retorica “tie iti place de vreunul?” La care eu nu pot decat sa ridic din umeri fata de abordarea asta fara noima: votez, nu ma-nsor. Cat de mult imi (dis)plac candidatii e irelevant. Sau, “nu am incredere in niciunul”. Nici eu, dar ce are a face? Increderea e un lucru absolut necesar in orice relatie personala, dar eu nu votez ca sa cultiv astfel de relatii. “M-au dezamagit”, “sunt dezgustat”, “nu vreau sa le dau girul, ok-ul, legitimarea”, “nu vreau sa-i mai vad”, “ii bag in pizda ma-sii pe toti” etc. etc. Toate sunt motivati ce se bazeaza pe o reactie afectiva si personala. Pentru mine are la fel de mult sens ca a vorbi de sentimentele aspre sau gingase care ar trebui sa ma lege de o linie de troleibuz.
Aceasi reactie care pare perfect naturala intr-o relatie personala si pasionala apare ca un lucru deosebit de irational imediat ce a trecut in domeniul impersonal. Sa te atasezi fata de o persoana e ceva normal. Sa te atasezi de un chiosc de ziare (sau de un partid) nu e deloc natural. Suntem uneori atat de furiosi pe prieteni care ne-au dezamagit, incat rupem legaturile cu ei si chiar cu restul lumii. I se intampla oricui, si reactia e normala. In schimb, sa refuzi sa mai bei cafea din razbunare fata de un automat care te-a dezamagit suna aproape a nebunie.
