​Editura Universității București mi-a publicat cartea Trecute vieți de glume și glumeți. Este o carte despre umor și umoriștii români. Despre umoriști dragi mie. Printre ei, N.T.Orășanu, Cilibi Moise, I.L. Caragiale, Anton Bacalbașa, Octav Mardale, I.T.Morar. Puteți citi aici introducerea cărții: ​„Bă, ești un porc!” - o înțelegerea a umorului. Lansare carte Gaudeamus, duminică, mâine, ora 11. Le mulțumesc Oanei Chelaru Murăruș, Silviei Marton, Constanței Vintilă, lui Alexandru Nicolae, Caius Dobrescu, Viorel Moțoc, Vintilă Mihăilescu. Prietenii știu de ce.

Trecute vieti de glume si glumetiFoto: Perspektiva

Îi spun unui om supraponderal că e un „porc”, sau „ditamai elefantul”. Și eu și gașca mea hohotim. Ce s-a-ntâmplat?

Simplu: am făcut o comparație între un om care arată într-un anume fel și un animal care „mi se pare” identic. Mai mult, am împrumutat comportamentul animalului în defavoarea umanului. Am făcut omul porc, adică l-am scos din umanitatea lui și l-am transformat în animal. Dacă m-am exprimat public, adică de față cu ținta glumei mele, atunci trebuie să mă aștept la o reacție omenească. Protestul înseamnă revoltă: sunt supărat că mă faci porc. La orice vârstă, repetiția unui asemenea dialog aduce în discuție bullying-ul. Umorului, din păcate, în aceste condiții, îi rămâne rău renume, că e ofensiv și primitiv. Dar mai există și o altă reacție posibilă. Desigur, mai puțin vizibil distribuită ca fiind a umorului. Cel făcut „porc” să-nceapă să guițe, de exemplu. Atunci, presupunem că e un semn de asumare a rolului și vorbim de acceptare a glumei. Ori, aici lucrurile se complică. Este vorba de un om ponderat de astfel de glume și știe cum să reacționeze. Sau de un joc între cunoștințe vechi, cel puțin, dacă nu chiar între prieteni. Am luat guițul ca fiind un elementar exemplu, pot exista și altfel de reacții de intrarea în jocul acesta. Mecanismul jignirii este simplu de explicat, de ce un om nu s-ar simți jignit să fie coborât la nivel de „porc”?

Întrebarea este însă cum de poate fi posibilă cealaltă reacție: guițatul.

Da, e o problemă de comunicare, cum arăți că-ți accepți condiția și cum accepți dialogul despre sine în public, da, e o problemă de sociologie, de înțelegere și asumare a regulilor interne a grupului care te-a făcut „porc”, da, e o problemă de reprezentare socială: intru sau nu în jocul celorlalți și îi surprind cu reacția mea. Dar mai presus de toate, în condițiile date se petrece invizibil și destul de repede „catharsis”-ul colectiv. Invizibil, uneori chiar fără voia vreunuia dintre cei de față, oamenii și „porcul” intră într-un tunel al sinelui. Simt, mai mult decât o fac rațional, că „porc” este o „parolă” de acceptare reciprocă și de intrare într-o nouă dimensiune a relației. Tensiunea momentului ( va accepta sau nu să-l fac porc / ce va spune când va vedea că „guiț”?) se dizolvă, face loc comuniunii. Ofensivul spune cam așa: „îl fac porc, ia să văd ce face? Este de al meu, știe că glumesc, dacă știe că glumesc înseamnă că putem vorbi, în continuare, putem chiar fi prieteni, de ce nu?” Cel surprins că e comparat cu o jivină așa de joasă ca specie ar putea raționa, dar mai degrabă simți: „m-a făcut porc, sigur mă deranjează, dar dacă mă supăr, bineînțes, el va vede că a triumfat, m-a jignit, m-a terminat, rămân porc în memoria lui și a găștii lui, m-a învins. Dar dacă eu guiț, sau reacționez altfel decât prin supărare, cum ar fi? Intru într-un joc în care trebuie să fiu vigilent, desigur, dar nu-i dau lui sorți de izbândă, acum, pe loc.” Cel surprins de gluma cu „porcul” încearcă să schimbe raporturile confruntării sociale, să relativizeze victoria celuilalt în fața găștii. Cel făcut „porc” s-ar dovedi cu mult mai abil și ar arăta că este mai presus de glumă, e om ca toți ceilalți, ba chiar unul superior, dotat cu armele jocului social. Se creează, iată, o poveste. O ficțiune întreagă, pentru că vorbim și descoperim un întreg eșafodaj de explicații și implicații, care nu se potrivesc poate, dar aduc comuniunea, înțelegerea, în care un spirit poate invoca un alt spirit. În realitate, sunt rare astfel de reacții de a intra în joc, de a-l pune pe cel ofensiv în dificultate, astfel încât scenele-reacțiile de acest fel surprind, captivează. În general, avem confruntarea cu istorie contondentă: „ești un porc! De ce mă jignești? Ești un nesimțit!” Și, dacă spiritele sunt înfierbântate, se ajunge chiar la bătaie.

Bătaia îi apropie pe ambii de starea animală.

Dar chiar și-n bătaie reacțiile sunt atât de diferite încât, chiar și-n bătaie, te poți distanța de esența de „porc”. Chiar și-n bătaie umorul are partea lui de creație. Putem râde de felul în care, caraghios, cei doi combatanți se înfruntă. Putem râde chiar de felul în care, surprinzător, cineva intervine și pune capăt disputei. Dar bătaia dintr-un asemenea registru nu mai e văzută ca glumă, ca o joacă. Deși, repet, și la război și la înmormântare se poate râde în hohote. Are alte reguli. Să ne oprim la această glumă simplă și ofensivă. Sunt glume fizice, iată, care antrenează un întreg sistem mental-emoțional, fizic. O glumă nu este doar o glumă și asta-i tot. O glumă făcută „bate apropo-uri” asupra felului în care vedem lucrurile în viață, viața fiind bucata aia de timp până la moarte. Da, când tu vezi porci în jurul tău, vorbește despre felul în care te implici, înțelegi, răzbați în viață. O glumă spune ceva despre perspectiva pe care vrem s-o impunem între obiecte, ființe, întâmplări și noi înșine. O glumă este o tranșă sonoră, vizuală care ne reprezintă. Dar care executată în serie nu face decât să ne automatizeze. Cine face glume de acest fel, vânând „porcul” tot timpul în viața lui rămâne la acest nivel, nu evoluează, pentru că o glumă repetată chiar dacă merge de „n” ori, nu se potrivește situațiilor la infinit. Evoluăm fizic, creștem, intrăm în altfel de contexte sociale. Or, noi umblăm cu o singură glumă, sau cu unele asemănătoare? Nu este prea puțin, măcar vorbind de imaginația personală?

Poți rămâne glumeț o viață-ntreagă, să vezi lucrurile să spunem materialist, un supraponderal este un „porc”, dar asta înseamnă că nu vezi nimic din evoluția ta și a celorlalți din jurul tău.

Că nu poți vedea diversitatea, evoluția, că nu poți deveni „un spirit”. Nu mai vorbesc de sărăcia de cuvinte, vorbesc de bucuria spiritului, de puterea proprie de a trece prin viață și de a o înțelege. Complicate-s, nu?, glumele. Umorul, asta rezultă, nu poate fi capturat de vreo parte a baricadei. Și „porcii” și Ceilalți au glumele lor. Nu e om, nu e națiune care să n-aibă măcar o viziune glumeață despre sine și despre Celălalt. Glumă. Da. Și gluma cu surâsul sau râsul ei e iluminarea ființei, apoi neliniștea conștiinței. Când te prinzi de-o poantă, prinzi o certitudine cu care te dăruiești „aha, m-am prins de poantă”, apoi te trezești cu o atroce neliniște „ceva e în neregulă cu mine?”. Hai, chiar așa? Ăsta sunt eu și așa sunt eu? Ăsta-i umorul. Momentul în care te simți bine și momentul în care nu te mai recunoști. Sunt fracțiuni de secundă, poate.

Între căutările umorului, amorului, și cele ale lui Isus, ale lui Socrate, nu-s diferențe, în acest punct, nu?

Omul umblă prin lume și are drept companion daimonii ăștia: dragostea, umorul, Dumnezeul. Alături de alți prieteni simbolici și imaginari. Asta da călătorie neliniștitoare. Găsește. Cine vrea cu orice preț un răspuns. Bineînțeles, găsește. Cine vrea să călătorească, iarăși, bineînțeles găsește calea deschisă, dincolo de rutină, de mecanisme sociale obosite. Se râde în vreme de război? De ce nu? A râs vreodată Iisus? Cum să nu? Napoleon, Hitler, Stalin, Ceaușescu glumeau? Ba bine că nu. Este cel mai bun prieten al tău întins pe catafalc? Râzi de-o năzbâtie? Cum să nu. Mereu, mereu neliniște. Cum de pot să râd? Dar ce bine-i să mă prăpădesc de răs. Cică-i catharsys, apoi, nemulțumire. Apoi, cale deschisă sau rutină. Umorul nu schimbă lucrurile. Ți-arată călătoria sau te lasă-n rutină. Vrei s-o iei pe o cale a ezitărilor? O cale de ieșire din rutină, da? Bine, ia-o spre neliniște. Nu vrei? Nu-i problemă.

Oricare dintre drumuri rămâne deschis și asta dă neliniște.

Umorul se lipește de om. E unul dintre felurile de a spune ceva, de reflectare și de reflecție identitară. Umorul este un simplificator. Nu are cum să spună doar adevărul. De ce să-l rupi de la suflet? Orice formă de viață și moarte este inevitabil însoțită de simplificare, de interpretare și, de la sine înțeles, de reflecție identitară și reflectare umoristică. Orice gest intră în desuet, în retorică goală, în inerție socială și devine de tot râsul. Neliniștea aceasta permanentă este cel mai bine de trăit împreună. Umorul trăiește între cei care se cunosc de-o viață. Între cei care-și antrenează, stârnesc daimonii împreună. Între cei care-și împărtășesc viziunile și râd pe termen nedefinit calitățile și defectele, prostelile, tâmpenile, răgazurile, zadarurile, zarurile sorții care s-au rostogolit, sau nu se vor rostogoli vreodată. Despre umorul daimon, drac, însoțitor pe viață, este această carte. Am încercat să vorbesc despre umorul ca neliniște. Ilustrându-l cu situația atât de concretă a unor umoriști. Cei mulți sunt umoriști puțin cunoscuți astăzi. Dar avem și ipostaze puțin comentate ale unor oameni vestiți. Cartea aceasta despre glumeți și glumele lor uitate, chiar ea, e un joc cu deșertăciunea, un semn cu ochiul făcut celor care trec și nu se vor mai întoarce vreodată. Oameni mici, ipostaze uitate. Peste toate, un hohot care și el trece.

Am arătat aici în carte rătăcirea omului printre mode și coduri sociale.

De aici, au ieșit Socioistorii. Eroii mei citiți și explicați cu voluptate sunt marginalul și comersantul de nimicuri Cilibi Moise, culegătorul de glume și tipograful lor Anton Pann, omul care vede idei și merge prea departe pentru ele N.T. Orășanu, socialistul prea înverșunat Anton Bacalbașa, aventurierul politic I.L. Caragiale, glumeții urbei Mizil, șacalul blajin Ion Vinea, năsosul Constantin Tănase, chefliul Păstorel Teodoreanu, dispărutul Monciu Sudinski, ficționarul Ioan T.Morar într-o lume ficționară, preadetotputernicul Aurel Baranga, platonicianul fără voie Octav Mardale, liminalul Times New Roman, birlicul Meme virtual.