Arsenie Boca a fost până în 1989. Și s-a făcut oale și ulcele. Călugăr, deținut politic, pictor de biserici. Nici măcar el nu credea că face alte minuni decât că este atent la semnele vieții și, nasol, ale istoriei. A trecut prin legionarism și ghiara asta i-a rănit inima. A trecut prin demonicul comunism și jigodia asta l-a prigonit ca pe hoțul de cai. Arsenie a murit în 1989. Dar românul ca românul. Românul are o viață lungă de trăit după moartea lui Arsenie Boca. Ce draq să facă cu ea? Pe ce să se bazeze? La rău și la greu își face idoli. Pupă poza lui Boca pe unde o găsește și crede că adorarea asta face minuni în viața lui. Asemenea revelații au și cei care pornesc în călătoria vieții lor cu Alexandru Solomon, regizorul. Regizor care pare înțeles cu Arsenie să aibă infinită înțelegere și tandrețe cu aceștia. Cu cei care cred în bazne, în minuni. Cronica filmului "Arsenie. Viața de Apoi" de Alexandru Solomon.
Șocul filmului nu e povestea lui Boca. Deloc. Și nici poveștile aiuritoare ale călătorilor întru adevărul despre Boca.
Rămâi minute în șir, după film, cu impresia că ai avea și tu nevoie să fii parte din această întâmplare. Nu, nu neapărat s-o iei pe urmele lui Boca, nu. Ai vrea și tu să te ia Solomon într-o călătorie ca asta și să nu vă înțelegeți. Vrei ca Solomon să aibă răbdare cu tine. Să te asculte.
Filmul, la o primă povestire, este despre călătoria unor buni compatrioți de-ai noștri dedicați minunilor de toate felurile.
Solomon le amintește ferm că nu e genul lui de "nebunie", dar vrea să-i înțeleagă. Repet. Filmul în fapt este despre înțelegerea dintre oameni, dintre regizor și călătorii lui în timp. Solomon are grijă de ei.
E călătoria vieții. Pentru acești români risipiți ce cred în minuni. E o călătorie făcută în compania unui om care-i ia în custodie: Alexandru. Fratele lor Alexandru.
În compania unui regizor care i-a ales special pentru acest film. În compania unui regizor care-i lasă să vorbească, nu-i bruschează, nu le spune că-s tâmpiți și deraiați. În compania unui furios care nu-nțelege cum BOR își bate joc de credincioși. De un evreu, cum ne amintește de vreo două ori, care nu poate pătrunde cu totul în tomata creștină.
De aceea, filmul-călătorie este cea mai tandră poveste întâlnită în societatea românească. Societatea noastră politică și artistică. Lumea unde-l numești dușman pe ăla care e altfel și-l belești pe dușman până la os.
Călătoria este însoțitoare. Este împreună. Este pelerinaj.Este colocviu.Este o luminare împreună. Se ia autobuzul dimineața și din loc în loc autobuzul se oprește. E o tragere a sufletului și o nevoie de conversație. Se merge prin locurile unde a fost, a păstorit Arsenie Boca. Fiecare loc bântuit de imaginea lui Boca este un loc de popas pentru discuții despre Boca, despre situația omului, dar mai ales despre viețile creatorilor de Boca. Oamenii care și-au creat un Idol din basme, zvonuri, nevoi lăuntrice.
Da, îl "vedem" pe Boca, ni se amintește povestea lui Boca, cutreierătura lui Boca, dar mai ales contează în film ce e în capul povestașilor lui Solomon. Povestea vieții lor personale
Povestea contabilei și a soțului ei care au asistat la privatizarea economiei după 1989 dar mai ales au ieșit din corp de câteva ori.
Povestea celui care joacă pe Arsenie și care zice că nu a putut iubi pentru că îi e frică să nu stîrnească astfel ura. Nu iubește că-i e frică de ură. Vrea să rămână pur.
Povestea lui cutare, sau a lui cutare. Poveste, minunată poveste, care fiecare e specială, fragilă. Asistăm la întoarcerea împreună la originea poveștii. Sinceritatea spunerii eresului dă această stare. Uite cum s-a născut eresul. Toate aceste eresuri plutesc în aerul ideației filmului. Plutesc în jurul supremului Basm cu Boca. Coexistă cu el.
Alexandru Solomon asta face. Oprește călătoria-căutarea lui Boca din loc în loc. Pentru a ridica zmeele - eresurile unor căutători, deasupra realului urât, dezastruos. „Perversitatea statului român e că îi împinge pe oameni să nu mai spere nimic de la sistemul public și să aștepte magie”
Avem "un microbuz social în care să ne putem vorbi, chiar dacă nu suntem de acord”. Și avem un microbuz social în care se naște o lume de basme. Acestea sunt lăsate în voia lor, oricât ne bate capul Solomon că nu e de acord cu diverse interpretări.
Legionarism, comunism și felul în care a reacționat Boca în situații iată extreme. Știm că s-a contaminat de legionarism, că a tăcut intens în comunism, că moartea lui l-a ridicat la nivel de sfânt.
Libertatea, libertatea de după Revoluție îi pune pe călătorii lui Solomon și căutătorii lui Boca în starea de a-și crea propriile povești. Atenție! acum e Libertatea care creează poveștile. Aceștia, călătorii lui Solomon, din așteptări, lovituri ale societății își fac scuturile lor, basmele lor. Sufletele lor însetate de protecție își fac basme pe timp de libertate. Își crează din suflet și din creier organe de a aduce miracolul în viața lor.
Dacă Boca tace, Solomon îi călătorește. Îi ascultă. Arsenie și Alexandru îngăduie aceste suflete. Îngăduie miracolul din mintea Celorlalți. Lasă-i să creadă, de ce să nu-i lași să creadă? Ce e rău să umble pe la icoane ca să-și confirme ce știu deja?
”Ei mă consideră făcător de minuni” - spunea Arsenie Boca, știindu-și păcatele și bunătățile.
Solomon urmărește tandru cum minunile s-au săvîrșit în mințile călătorilor săi. Merge ca un excursionist "la izvor". La creație.
De aceea, filmul este o realizare cinematografică și o, cum să spun mai bine, o însoțire a sufletelor în Infernul românesc. Cu o tandrețe cum alta nu există astăzi.
Rătăciți-vă în acest film. Arsenie și Alexandru au grijă de voi. O să fiți prinși așa de mult de film încât veți vrea să vă destăinuiți și voi. O să vă dați seama că sunteți ca și călătorii lui Solomon.
Filmul "Arsenie. Viața de Apoi" a lui Alexandru Solomon asta face. Arată că toți ne-am făcut, în felul nostru, organ pentru erezie. Toți căutăm câte un pic de minune, toți avem o țeavă a băznuirii. Și cum avem acest organ, toți căutăm un Solomon care să aibă tehnica și răbdarea de a asculta și a ne însoți.
DE CITIT
INTERVIUL LUI SEBASTIAN CU ALEXANDRU SOLOMON
