Cătălin D.Constantin a găsit, prin anticariate sau din întâmplare, caiete-jurnal scrise de văduva din Craiova Maria Vanghelie, de Hermina profesoara din Arad și de Borda, colonelul îmblânzitor de cai. Din aceste însemnări zilnice ale unor vieți așa cum sunt ele, Cătălin D.Constantin creează o carte-obiect. La editura “Corint”. Cătălin D.Constantin - “Viața de zi cu zi în documente vechi de familie”
Cătălin D.Constantin - “Viața de zi cu zi în documente vechi de familie” este cartea unui antropolog da, dar care m-a rătăcit întâi și întâi, în gesturi care nu mai sunt.
Ce-am avut și ce-am pierdut?
A scrie cu cerneală. Gesturile degetelor pe peniță, pe stilou. Mirosul de cerneală. Zgomotul mărunt al alunecării tocului pe hârtie. Intrarea în starea de grație, de a te concentra pe hârtia albă, care te înghite, de absoarbe. Mereu sfâșierea între ce a fost și ce este, ce merită scris cu adevărat spre știrea celorlalți, sau spre propria bună ținere de minte. Un anumit parcurs previzibil. O diferență și un timp - mai lungi dintre bucurie și tristețe. Un timp de tras sufletul, de dumirit (Cătălin îl citează pe Huizinga).
Am pierdut tradițiile și regulile de durată care prindeau generații în infinitul lor plicticos dar atât de sigur. Am pierdut atenția pentru Celălalt, pentru viața lui măruntă, pentru viața aia în sacadarea picăturii de apă, a foșnirii imperceptibile a întoarcerii capului după mărunțișurile Celuilalt (Cătălin îl citează aici pe Ginzburg).
Am pierdut lumea care e. Trăim într-o mereu branduită nouă lume. Totul e gata ambalat. Am pierdut ceea ce făcea Maria Vanghelie din Craiova. Pipăitul realității, al peștelui, al găinii, al legumelor și fructelor ce ne cresc viața în noi. Pipăitul lumii încă trăind cu degetele, cu buzele. Am pierdut viul, palpitul, bătaia de aripă a găinii, a peștelui, a cartofului, al mărului, al căpșunii, al roșiei. Apoi consemnarea prețului lor după prospețime, gust preparat. Căci ce pipăim ne constituie, ne creează, ne face oameni. Devine sânge și carne a noastră.
Acum totul este nou, totul este recent. Azi se naște-n clipa următoare se consumă. Totul e fericire și totul e angoasă.
Am pierdut “povestea unei contabilități domestice de la începutul secolului 20”.
Am pierdut “cronica unei familii vechi din câmpia Aradului”.
Am pierdut atingerea vieții ca “raid de călărie pe un cal frumos și iubit”.
Am pierdut firescul, farmecul discret al vieții.
Am câștigat zgomotul, ostentația, urletul.
Maria, personajul din dreapta. singura fotografie păstrată cu Maria
Hermina
colonelul Borda
Am pierdut curiozitaea vie, “pe mine mă interesau toate cele ce mă înconjurau”, spune Hermina.
Și am pierdut această minunată voluptate, de care tot Hermina povestește:
“Când fată vaca, după cîteva zile, se pofteau toți copiii din vecini. Eram acoperiți cu o pătură și treceau un bocal cu apă peste noi, ca vaca să aibă mult lapte. Ieșeam de sub pătură și apucam lingurile, înfulecând lapte de parcă atunci am fi mîncat prima dată în viața noastră.”
În sacadarea lor monotonă însemnările celor 3 mușchetari ai cotidianului descoperiți de Cătălin D.Constantin iată vorbesc nu doar de pierderi, ci de marele câștig: cercetătorul. Din toate care au fost se naște ochiul care este. Ochiul care face diferențele, mâna care pipăie și dăruiește, mintea curioasă care știe să facă ordine.
Cercetătorul rar Cătălin D.Constantin care a avut timpul lui nesedus, ca să pună cap la cap lucrurile. Să facă rost, după atâtea dictaturi de chipul Mariei Vanghelie, de exemplu. Cătălin D.Constantin care ne explică, care intră în ritmul cheltuielilor zilnice ale Mariei Vanghele, despre costul lucrurilor fizice, atât de fizice că ele devin semn pentru cele nevăzute: pudicitatea Mariei, tocmirea lucrurilor la croitor personal, la furnizor de brânzeturi ori pâine personal, la relațiile de lungă durată dintre. Principiul listei care devine un joc de societate. De inventariere și de investigație în căutarea chipului fizic pierdut al Mariei, vădana din Craiova. Chipul Mariei pierdut prin lumea extrem de fizică a ei, a anilor ce-au fost.
Cătălin D.Constantin antropologul intră delicat, ascultător al vocilor și gesturilor Herminei, ființă educată de școli și de viață. Moștenitoare a bunicului Ciorogariu, mereu cu cartea în mână. Și pedantă ca mama Gorun. Aici avem bucuria că fiecare ceas de trăit cu folos, cu vedere spre Dumnezeu și cu respect pentru trecut și cu mare grijă de a nu fărâma ce e azi. Dar of, cât de ținut în frâu e totul, bunica Persida se duce la Domnul de la ardei roșii.
Cătălin D.Constantin tace și punctează, ne arată esențialul ridicându-l pe colonelul Borda din cenușii ani ‘50-’60 și arătându-l tot pe calul lui domesticit. Cătălin pune oglinda antropologului pe trei consemnări ale anilor ce au fost și-și lasă personajele pe postamentele lor. Ele sunt obiectul cercetării sale și-n același timp sunt obiectul îndoielilor noastre.
Vorba asta vine de la bunicul lui Borda. Dacă am trăi cu adevărat, ne-am da seama că toate curg… Cartea lui Cătălin D.Constantin “Viața de zi cu zi în documente vechi de familie” ne arată că toate curg, dar cât de multă grație poți avea ca să le vezi și să le lași în trecerea lor. Cătălin D.Constantin - “Viața de zi cu zi în documente vechi de familie”. Cercetând viața de parcă atunci ar fi văzut-o prima dată
Credit FOTO: Cătălin D.Constantin, Editura Corint
