„Pescărușul” lui Cehov. Acum Pescărușul lui Eugen Jebeleanu. „că nu e om să nu...” fi văzut măcar odată în viață „Pescărușul” lui Cehov. În momentul în care toată lumea a început să mă întrebe dacă am văzut „Pescărușul”, prima reacție a fost: Care? Un titlu omniprezent în teatre. Foarte bine, viziuni diferite, dar la un moment dat parcă îți faci plinul. Mai adaugi ecranizări, montări de-afară, etc. Ce-i prea mult strică! Dar apariția insistentă a întrebării, m-a făcut curioasă. Am întrebat, am ascultat, am citit. Vehemență. Nu e bine. Ok mai deloc, adică, nimic bun, de foarte bun sau excepțional nu se punea problema. „Pescărușul” lui Cehov. Acum Pescărușul lui Eugen Jebeleanu.
„Pescărușul” lui Cehov. Acum Pescărușul lui Eugen Jebeleanu. Aha, îmi zic, sună familiar. În lumea teatrului, dacă (nu) intri în cloudul care trebuie, ești cam mâncat. Exemplu e „Hamlet”-ul lui Galgoțiu, la Odeon. Exemplu iar e cum critica de la noi, emulând în parte pe cea occidentală, încerca să fie inteligentă vizavi de filmul „Lebăda Neagră”, cu glumițe de genul: „baletul mecanic”, „Alba-neagra...”,„o scenă de zguduit gospodinele”, „erotism, masturbare, lesbi și ceva sânge”... Când se mai invoca și muzica lui Ceaikovski care nu e... Cu cât controversa (vorba Madonnei) creată de actul artistic e mai mare, cu atât lumea se implică în a vedea/înțelege despre ce este vorba. A funcționat și la Black Swan. Și am fost să mă conving de corpul delict, culmea, tot o pasăre.
„Pescărușul” de de A.P. Cehov, în regia lui Eugen Jebeleanu la Teatrul Național București
Pe lângă realizatorii de teatru, piesa a fost sursă de inspirație pentru cineaști, creatori, în general. Fără succese notabile, cu o singură excepție. Va rămâne, cu siguranță, de referință baletul creat de John Neumeier cu Hamburg Ballet pe muzica lui Șostakovici, Evelyn Glennie, Ceaikovski, Scriabin. Dacă vi se par prea mulți compozitori, aflați că asta este specialitatea lui Neumeier. Tot el este specialistul, dacă nu inventatorul, TheaterBallet-ului (pe larg aici ). Veți spune că au făcut-o și alții înainte, Dramballet (balet dramatizat). Vă gândiți la „Romeo și Julieta”? Nu, e Prokofiev care a fost creierul. Vă gândiți la „Manon”ul lui MacMillan? Nu, a fost Massenet, respectiv, Puccini care compuseseră opera înainte, iar partitura a servit ca punct de plecare. În fine, de montări teatrale e inutil să discutăm că sînt atât de multe, încât, un aspirant la doctorat pe tema acestora, nu și-ar termina teza niciodată.
Dacă, totuși, vă bazați pe cronici să n-ajungeți cum spunea Treplev: „nici nu‐mi ştie piesa, dar o şi detestă!”. Ca una care am văzut, pe viu, unele dintre cele mai controversate, să zicem, montări de operă (Bieito, Cerniakov, Wilson, Jones, Vick-și la București), dans contemporan (Kylian, Bausch, Vandekeybus-și la București), balet clasic regenerat (Ekman, Bourne, Khan) iar în teatru fără număr, nu prea am înțeles ce nemulțumește. Eu aș spune că e chiar o montare ”clasică”. Să nu se supere cunoscuții.
Regizorul n-a ”contemporaneizat”, n-a adaptat, ci a interogat piesa lui Cehov
O montare care nu respectă canoanele cehoviene. Dar Cehov n-a lăsat cu limbă de moarte că nu se atinge nimeni de text, indicațiile scenice sau succesiunea actelor, dar inversarea lor n-a încercat-o nimeni, până acum. Adică, nu e Samuel Beckett. Poate, zic și eu, ar fi fost bine să precizeze din titlu: Pescărușul de Cehov, Un scenariu și mai (ne)firesc de liber decât a lui Radu Afrim în Trei surori! Dar Jebeleanu păstrează textul cehovian in integrum**. Fără filosofii inutile, chiar dacă se încearcă să se vireze spre ideea că a vrut să arate cum e noul teatru, mă rog, post-teatru. Noul val în teatru, ca și cel din film, a trecut demult. Desigur, regizorii (și dramaturgii) au afinități, lucrează sub umbrela diverselor curente și au dezvoltat spectatorilor tot atâtea preferințe. Un realist tradițional nu va vedea aceleași lucruri ca un modernist sau avangardist, suprarealist, absurdist, dar asta nu înseamnă că e ceva rău, de combătut...sau ca să cităm tot din piesă, „de gustibus aut bene, aut nihil”, zice Șamraev. N-am să pierd vremea cu rezumatul pentru că Jebeleanu nu schimbă în nimic. Pentru cine nu știe piesa, descarcă textul gratuit de pe net și-l citește. O reală plăcere.
Fabuloasă e gândirea din spate. Forma și stilul. El nu schimbă mesajele, le îmbogățește. Nu schimbă personajele, doar le deschide în spatele cuvintelor, le dedublează. Viața e o scenă. Artistul face artă doar de dragul artei sau este/trebuie și/să fie implicat civic? O întrebare care s-a auzit des în ultimele trei luni, cu consecințe pentru unii artiști (citești aici ). Așa se explică prezența imaginilor de la proteste, războiul din Ucraina (amintind și că textul duce la Odessa, Kiev, Harkov). Teatrul/Arta este oglinda vremurilor? Există forme învechite și teatru nou? Noi forme? Coabitează sau se anulează? Artist e doar cel recunoscut de critici sau toți cei care transmit emoții? Șirul reflexiilor continuă. În evaluări, poate că a derutat arsenalul tehnologic (amplificare, filme și filmare) și de light design.
Dar sînt mijloace care s-au folosit intens chiar la noi, afară, ce să mai vorbim. Pentru conceptul stilistic ales de Jebeleanu, Aronofsky are un răspuns edificator când a fost întrebat de ce a ales acest stil pentru filmul Black Swan, însemnând cromatic gotic doar cu accente color, noir, violență, unii zic chiar horror, filmare din mână, scenografie minimalistă, sexualitate, tensiune, oglinzi - efectul Doppler („Dublul” lui Dostoievski) etc. El spunea că trăim într-o epocă a video game-urilor, blockbusterelor și serialelor tv (Urzeala Tronurilor, d.e.) care exact din acest amestec sînt făcute. Cultura audio-vizuală duce într-acolo, trebuie să concurezi în acel platou. Dacă reușești s-o faci artistic, iei un Bravo! Nu trebuie luat cuvânt cu cuvânt în cazul lui Jebeleanu. Dar de ce dacă arta vizuală diversifică, dacă muzica nouă se compune cu instrumente ”neclasice”, teatrul nu are voie să facă nimic altceva? Desigur, nu ca scop în sine. De restul artelor am zis deja.
Jebeleanu a adus piesa într-un loc de show meditativ, spațiu de reflecție. Scenografie, mișcare scenică, costume excepționale
Acțiunea se derulează într-un volum, un cub gigant, spre deosebire de cubulețul lui „Hamlet l Collage” din montarea lui Lepage, cu refugiu în sală, pe primul rând de scaune. În scena cinei, o masă podium, cu candelabre, lait motivul burgheziei decadente. Viața din teatru e sugerată de cabine care apar din trapa de sub scenă. În actul IV, parterul casei transformat în birou vine tot de sub scenă, încărcat de mobilier, vechi, cândva la modă, și scump, o imagine a deșertăciunii. Dar cel mai mult mi-a plăcut în scena dialogului din actul trei, care explicitează relația Arkadina și Trigorin. Pe imensul plan înclinat (toată scena), Arkadina coboară, și coboară, și coboară, se înconvoaie și se târăște până la picioarele lui Trigorin nud. Pentru că, până la urmă, asta era relația lor.
Costumele sînt predominant alb/negru cu pete de culoare, sau colorate, un fel de oglindă a momentului și personajului. Sau vestimentații împrumutate din coregrafia contemporană, în scena împușcării pescărușului, sau tradiționale, în dansul ”toreadorului”. Toate ținutele „provenind” din recuzita de teatru. Oricât de hău pare scena, mișcarea scenică este gândită ca să o „umple” tot timpul. Piesa are ritm, are respirație, are anvergură. Tăieturile pe scene sînt completate de pasaje muzicale, creație originală și melodii alese sugestiv. Pastile teatrale, aparent fără nicio legătură cu piesa, sînt adăugate dibaci și tușează tablourile. Totul curge cinematografic și nu datorită ecranului de proiecție.
O echipă de actori antrenată la Sala de Forță
Ceea ce reușesc acești doamne și domni, e, într-adevăr, ceea ce îți dorești să vezi tot timpul pe scena teatrelor. Și nu numai. Nu patetizează, nu exagerează, poate, uneori, doar pare pentru că totul e amplificat. Ar mai trebui lucrat din cabina tehnică. Potocean perfect în scriitorul în căutarea favorurilor, Arkadina, și muzelor, Nina. Irina Movilă excepțională în rolul Arkadinei, actrița care a ratat ca mamă iar vremea când sucea mințile bărbaților a trecut. Sexy doctorul lui Emilian Oprea, incredibil în rolul medicului ratat de țară care trăiește cu ce și pe unde prinde, dar se învârte în lumea bună. Polina și Mașa, Florentina Țilea și Ada Galeș, superbe în pielea personajelor de femei de provincie, cu aspirații înăbușite de restricțiile și conformismele vieții. Richard Bovnoczki, Șamraev, sau cum trebuie să arate sluga perfectă. Sara Cuncea (alternativ cu Eva Cosac), Nina, teribilă în tânăra sensibilă care își pierde dragostea, visurile și pe care viața o pedepsește mai mult decât era necesar. Niko Becker, Treplev, absolut în rolul tânărului chinuit de întrebări, aflat într-o permanentă căutare, nu numai în profesie, ci și în viață, în definirea sexualității, personalității. Ciprian Nicula, alternativ cu Emilian Mârnea, fin calat pentru aerianul Medvedenko. Istvan Teglas este relaxatul și ratatul Sorin.Distribuția o găsiți aici.
Piesa începe, și pe alocuri continuă, cu replici rostite în germană, maghiară, ucraineană. Fiecare interpretează cum vrea. Mie mi-a adus aminte de episodul scandalului de la Opera din București, din 2016, când una dintre lozincile care erau strigate de revuluționari! a fost că în instituție trebuie să se vorbească doar în românește, că așa scrie la Constituție! Kobborg, șeful baletului de atunci, vorbea în engleză. Desigur, ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns, ținând cont că operele, toate, se cântă în limbile care au fost compuse, italiană, franceză, germană...
Teoretic, pentru că, în fapt, dicția le e atât de proastă că nu înțelegi nimic. Deci, ținând cont că arta este prin natura sa universală, nu există artă doar pentru români, sau americani, aceste pasaje vin să susțină acest lucru.
Dar exact aici s-a născut o problemă. Traducerile, cel puțin cele full screen, nu pot fi citite atât de repede, iar când proiecția trece de pe ecran pe fundal, o dată nu e focalizată, și doi, nu poate fi citită de cei de pe laterale. E adevărat biletele fiind mai ieftine, se poate presupune că primesc mai puțin. Nu țin să conving pe nimeni. De reținut că, nu e încă un alt „Pescăruș”, cum credeam eu la început. **și nu, Jebeleanu n-a schimbat finalul. A amplificat inteligent simbolistica. Sinucidere per se nu există. Există doar factori/persoane din exterior care îți induc dorința, activează acțiunea. Un cuvânt spus sau rămas nespus, o deziluzie, o iubire pierdută sau necunoscută...
0
3
