ACEST ARTICOL REPREZINTĂ BILANȚUL OMENESC AL ANULUI COVID 19. Cel mai nasol an din viața mea. În primul rând, din cauza fricii. Frica paralizantă ca a unei oițe în fața lupului. Am umblat lipit de ziduri (dacă TREBUIA să ies din casă). Fiecare dimineața nu era o binecuvântare, ci un supliciu. Trebuia să mă apăr de orice. Oameni, lumină, copil, mamă, alimente, stropi, suprafețe, curieri, uberiști. Luni de tremurat ca varga. M-am îmbrăcat ca un cavaler medieval, hainele mi-erau aceleași ca să nu le maculez. Hainele deveniseră niște zale pline de jeg, sugrumându-mă. Masca avea greutate. Infinită. Mi-era rău când o aruncam la gunoi. La început de COVID valora aur, vroiam s-o păstrez cât pot de mult. Nu se putea, mi se rupea inima. Câți bani aruncam la coș...
În al doilea rând, paralizia asta a creierului și înstrăinarea
nu puteau aduce o mai mare cunoaștere a mea, a lumii din jur, cum se bănuia. S-a dezvoltat în jurul meu o lume de tălâmbi, în mijlocul cărora eu sunt rege. Lumea s-a înfricoșat, s-a tâmpit, cu mine în frunte. S-a unit în frici și tălâmbeală. Frica m-a tâmpit. Gândesc numai în mișcări “de apărare”. Nasol. Asta fac tălâmbii, în inocența lor.
Lumea și cu mine suntem cu mult mai alunecoși, cu mult mai ușor de prins în tot felul de scenarii fantasmagorice.
Oamenii au pierdut caii pe drum, au cedat discernământul pentru scenarii cretine. s-au tălâmbit. Până la urmă, oricâtă luciditate ai, un scenariu-două tot te prind în capcană, om cu tot mai puțină răbdare, cu tot mai puțin creier activ. Ciparea cu vaccinul este la modă. Ultima aberație a fost identificarea unei scheme pentru pedala de chitară ca fiind schema cipului din vaccin.
Nasol este că nici în termeni de putere și îngrijire fizică n-am reușit mai nimic.
Înainte de pandemie înotam, mergeam îndelung cu bicicleta. De la începutul pandemiei m-am blocat. Lenevit. Lipsa de voință, sentimentul teritoriului “otrăvit”. Toate m-au redus la o matahală de carne fără voință. Chiar "am burtă", pe care o port cu scârbă. Stau pe net zilnic, semn de apărare, și mă uit la filme și trece timpul. Lipsa asta de ne- mișcare îmi face mâncarea grea și vinul fără rost. Stau sticle de vin nedesfăcute pe balcon. Acum de Crăciun am cumpărat de toate, ca porcul, n-am consumat niciun sfert. Mi-e rușine de mine, trebuie să arunc mâncarea. Tălâmbul n-are măsură, la vreo bucurie.
O ard pe HBO, Netflix, absolut aberant. Dement. Mi-am făcut creierul ca o mușama alunecoasă.
Nu mai prinde nuanțe, nu mai citește o carte, nu mai vrea muzică, este scos din sărite de piese de teatru online. Vreau filme, filme dimineața, la prănz și seara. Creierul devine, mi-este o mușama alunecoasă. Creierul mi-este o înfrigurare, incapabil de alte exerciții care să-l încălzească. Vreau să treacă timpul.
Am o foame de trecere a timpului. Și timpul trece cu acceleratul, cu mașina de curse, ca o lovitură "de omoară-l pe adversar" a Serenei Williams.
Trece timpul și nu știu că omoară și rele, dar și bune. Și fiind așa-n capul meu de rău, nu-l mai pot opri. E groaznic să simți cum trece timpul repede-repede.
Nu-mi cumpăr nicio haină. N-am nevoie. Stagnez. Tâlâmbeala asta mi se pare confortabilă.
Nu mai am nevoie de maieu, de sacou, de pulovăr. Toate chestiile intermediare sunt istorie. Port AFARĂ tot ce-i vechi: chiloți, ciorapi, blugi, bluze (chiar și cămășile mi se par inutile), trag geaca groasă veche și-mi pun bocancii vechi. Port în casă pijama și papuci, papuci și pijama, pijama și desculț. Nu cumpăr nimic nou. Și dacă plec, plec în turnir. Totul pun la întoarcere acasă afară, pe balcon, în frig. Să moară de frig virușii.
Oameni dragi mie au făcut COVID-ul. Am înlemnit pur și simplu. Mi-a stat mintea în loc.
dar am rămas la tălâmbeala aia inițială: să nu pățesc eu. Da-o dracului de EMPATIE! Mi-e frică și astăzi. Și acum când scriu. Mi-e frică. COVID-ul există. Dacă-l iau ce mă fac? Am văzut că a venit vaccinul. Am sărit în sus de bucurie. Lumea tălâmbizată din jurul meu, nu. Cică, cică, cică nu-s românii în stare, domle, să mânuiască vaccinul. Îl scapă pe jos, nu-l țin la temperatura bună. Sigur, o să greșească ei.
Aseară am văzut pe Netflix un film care m-a uns pe suflet. Am râs ca boul. Era despre toate stările mele de-o pandemie, astea descrise mai sus. Despre toată această tâlâmboșenie a anului.
Toate erau luate la mișto. “Death to 2020”. Filmul își bate joc de toată tălâmbeala omenirii. De atâta avalanșă de tâmpiți, conspiraționiști, înfricoșați, senini și senili, greu deosebești vreunul întreg la cap. Simulând un documentar despre pandemie "Death to 2020" intră în mintea unui istoric care încurcă referințele din filme istorice cu istoria propriu-zisă, în mintea unei influenserițe și stocherițe rasiste, în mintea grea de nefolosire a unei average lady, în mintea flașnetelor Trump, Boris Johnson. Regina Elisabeta este rea și cretină de a dreptul. Oamenii cred ce vor ei. Dar nu-i destul. Au o răutate și o viclenie în a apăra părerile greșite. Am râs cum n-am râs toată pandemia de ceva de groază. De felul în care am devenit tălâmb.
Libertatea de gândire este transformată într-o mare farsă.
Dar, acum știu, filmul "Death to 2020" este greu de înțeles pentru toți. Mulți s-au tălâmbit în pandemie. Mulți erau AUR de dinainte. Mulți n-o să distingă adevărul de propriile narative. N-o să-și dea seama cum funcționează luatul la mișto în film. Se vor simți plictisiți sau jigniți. Tălâmbii n-au ce face: EI contraatacă mereu și mereu! Neobosit. Tălâmbii n-au memorie. Cu inocență, ceea ce spun azi, mâine repede contrazic. Tălâmbii transformă orice tragedie în zero (în film este vorba de cazul George Floyd cel omorât de un polițist). Tălâmbii sub semnul empatiei, cu "zâmbetul pe buze", "dreptului omului" fac totul să fie la fel, nivelează totul. Info și fake-ul, realitatea și ficțiunea. Tălâmbii? Pentru ei totul este la fel, fără diferență, fără sentiment, fără tensiune, fără importanță.
O dată cu vaccinul de Crăciun, a venit a doua fericire: Death to 2020.
6
9
