Eram acolo. Și era plin, n-aveai unde arunca un ac. Românii se țineau în picioare unii de alții. Se sprijineau unii pe alții. Nu erau în stare să stea în picioare. Nu era ca la boală. Nu. La boală cauți un pat, suni la 112. Nu. Când a murit Coposu a ieșit lumea în stradă și umbla, în derivă, ca niște găini fără cap. Nu-nțelegeau ce caută, nu știau ce-au pățit.
Cu un timp înainte mulți dintre aceștia îl vânau pe Coposu. I-au adus și coșciug în fața casei. Cruce. Schelet. Lumânare. Tămâie. Îi vroiau moartea. L-ar fi lovit de moarte. Pe la spate. L-ar fi omorât. Asta în 1990.
În 1995, moartea de vârstă a lui Coposu le-a luat mințile. Pierduseră un mare om. Astăzi, straniu, au trecut 25 de ani de la moartea lui Corneliu Coposu, omul care ne-a smintit mințile cu adevărat. Unora. Omul care a oprit pentru noi un pic tropăitul istoriei.
Ce-a făcut Coposu? Simplu. Coposu ne-a arătat că se poate. În haos, să nu faci compromisuri. În sărăcie, să nu fii șpăgar. Inflexibil, cu gânduri bine puse-n cap de experiență și durere, să te revolți împotriva cașcavalului România.
Coposu ne-a arătat că poți da jos un Iliescu și-o întreagă turmă de slugi.
Incredibil a fost în viață cu acest om, de neuitat a fost la moartea omului ăstuia.
Știi cum a fost? Totul a-nceput de la ignoranță.
Cum este să nu știi că există pe lume un astfel de om? La Revoluție, în 1989 nici nu știam că există. Și-n doi-trei ani mi-a fost bunic, tată, prieten, lider politic.
Când m-am întâlnit cu el i-am pus întrebările de rătăcit la greu în societate și Coposu mi-a răspuns ca un boxer ce era. Pe măsură. N-a clipit. Fuma de trăznea. Nu clipea. Se amuza. Când nu mă-ntâlneam cu el, că avea și el alte treburi, eram mândru că-l alesesem drept tată, bunic, prieten, om politic.
Nu era relație oarbă. Nu, omul ăsta te provoca.
Aș fi vrut în vacarmul anilor acelora Liniștea. Și felul lui de a fi îmi spunea parcă: te-ai țăcănit? În liniște lucrează răul. Binele trebuie înfrânt, luptat ca să-l vezi o clipă reușind. Aș fi vrut în vacarmul ăla bani. Și el îmi spunea. Bani nu vei avea niciodată. Că-s alții care fură, dar nici nu te duce mintea. Mă vezi bogat? Ești copt când toți din jur vor fi mulțumiți cel puțin ca tine. Nu, nu vor avea bani să-i învârtă cu lopata. Ci vor avea puținul acela care-ți dă gând liber de foame, sete. În vremea aia vroiam să nu mai știu de istorie. Era prea mult cât nu știam și respingeam, uram tot ce a apărea nou. Și de câte ori spuneam asta, el îmi spunea cu obrazul lui scheletic, cu privirea lui vie, cu slăbiciunea lui de-o lua vântul:
“La 14 iulie 1947 am fost arestat. Maniu era în celula numărul 2, eu eram în celula numărul 3 de la Malmaison. Am fost condamnat la douăzeci şi cinci de ani şi am executat şaptesprezece şi jumătate. Soţia mea, Arlette, a primit şi ea douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică. Am trecut prin Jilava, Aiud, Craiova, Capul Midia, Rubla. Cel mai cumplit a fost la Râmnicu-Sărat. Treizeci şi patru de celule complet izolate. Patru-cinci sute calorii pe zi. Opt ani nu am vorbit cu nimeni. Am fost bătut cumplit, am fost bătut cu saci de nisip, cu cearceaf ud în baie, am fost pus să fac manej, nu mai vorbesc de suspendările pe o rudă de fier pentru a fi bătut la tălpi, bătăi cu capul de zid, cu pumnii, cu palmele, acestea erau considerate ca violenţe mai uşoare, raportate la bătăile sistematice prin care anchetatorii, aşa-zişi anchetatori, voiau să scoată anumite declaraţii sau să impună să îţi însuşeşti punctele lor de vedere.”
În istoria asta eu vroiam bani, tăcere, nu? Coposu nu mai știa să vorbească la ieșirea din pușcărie. Dar a vorbit și acționat românilor atât cât să-l plângă și pietrele.
Există astfel de oameni în jurul nostru. Rari, adevărat. Iliescu îi spunea lui Coposu s-o lase mai moale cu reformele, cu revendicările, cu reformele. Dom' Coposu, nu ne mai băgați sula-n coaste! Și eu zic: Coposule, bine ai făcut că ne-ai băgat sula-n coaste. Ce bine mi-a prins, prietene, omule, sula aia în coaste! N-am prea moțăit în ultimii 30 de ani din viața mea.
Mulțumesc Edmond Niculușcă pentru reamintire și proiectul tău.
0
40
