Zilnic Youtube Perspektiva se deschid “ușile” virtuale, intrăm în sufletele oamenilor. Iată povestea Ioanei Popescu, cercetător Muzeul Țăranului Român despre Afară, despre plimbarea câinelui două ore prin cartier, despre cum trece timpul ca nebunul.Urmărește-l pe Claudiu Istodor, care se uită pe net la via sa din Maderat și își curăță grădina de lângă casâ. Trăiește pur și simplu. Fără frică de moarte.
Mergem azi acasă la un cuplu mai neconvențional. Și-au schimbat ocupațiile fără complexe, nu au făcut niciodată un credit la bancă, și-au ridicat o casă naturală din materialele găsite prin jur (piatră și lut), iar acum abordează criza covidului în manieră aparte. Irina Solomon a plecat de la scenografie de teatru. După mulți ani de slujire a scenei, a realizat că mai mișto e să faci decoruri frumoase la om acasă. Și așa, a ajuns decorator de interioare. Iar după alți ani, a descoperit tehnicile de vindecare șamanice și a înțeles că mai mișto e să faci frumos în tine și în semenii tăi. Este pasionată de homeopatie, de civilizații străvechi și astrologie. Astfel încât, combină cu grație informația celestă, cu cea venită din strămoși și cu dozajele curative subliminale. Eugen Ciocan a crezut că o să facă film. Pentru că după 90 tocmai se prăbușea industria cinematografică, a crezut că lumea poate fi salvată și cu televiziunea. Pentru că televizorul a devenit o prezență toxică a casele oamenilor, a crezut că poate soluția e să facă campanie electorală pentru câte o figură politică providențială. Dând chix și aici, și-a dat seama că trecut-au anii și e cazul să facă un muzeu. Pe bune! Se numește Muzeul Micul Paris și e pe Lipscani. Și merită văzut!
În textul de față am reprodus doar o parte din dialogul cu Irina și Eugen. Așa că băgați ochiul în sufletul și casa lor. Aveți ce vedea:
Reporter: Cum este?
Eugen Ciocan: Eu nu știu cum stau lucrurile și cei care pretind în această perioadă că ar ști cum stau lucrurile mi se pare că abuzează de impostură. Cert este că această perioadă o poate lua fiecare mai în serios sau mai în glumă, ca orice încercare. Pe de o parte și întrebările tale sunt de tipul: mamăă, ce m-am speriat acum! Ce tehnici ai să iei în glumă tot? ori aici cred că trebuie făcută o o distincție. Una e să nu începi să faci circ. Una e să nu începi o lamentație inutilă și alta e să te faci că nu e nicio problemă. Sunt două lucruri complet diferite. O problemă este cu omul, sub masca asta a relaxării și a unei individualități sanctisită de dumiriri Și alta este că viața este atât de fragilă și suntem atât de stăpâni pe lucruri.
Irina Solomon: Problema este foarte gresit pusa. În Germania am înțeles că n a fost așa cu spaimă de la media. Frica te duce la imunitate scăzută. Eu sunt cu teoriile conspirației. Ori frica a fost vizibil amplificată de cineva. Nu înțeleg de ce s-au închis parcurile când puteam să ne plimbăm toți frumos la doi metri și nu înțeleg de ce s a închis cimitirele.
Eugen Ciocan: M aș abține să critic măsurile. Presa apelează la frică fără să i ceară nimeni, veștile bune nu se vând, nu? Băgăm vești rele cât cuprinde. Dăm în isterie. Există o limită a acesteia?
Reporter: Mi am adus aminte de poveștile tale Eugen, "Poveștile adevărate" de la Pro TV. Parcă a dispărut nevoia de poveste.
Eugen Ciocan: Nu cred că a dispărut nevoia de poveste. Ea există, o consumăm cu încăpățânare. Dar ele sunt alterate de senzori, de calitatea efectelor speciale. Nu poți trăi în surescitarea aceasta continuă. Nu mai poți vedea un film pentru că pur și simplu cineva vrea să spargă timpanul sau să rupă retina. Tâlcul poveȘtii nu mai ajunge la tine, nu mai are cum să ajungă, este omorât de supra licitarea acestor procedee. Asta e valabil și în viața de zi cu zi. Nu mai ajungem la un răspuns în legătură cu un rost al existenței. Supralicităm fără masură stimuli existenței, stimulii senzoriali ai existenței.
Reporter: Se apasă pe butoane și butoanele rămân apăsate.
Eugen Ciocan: Noi ni le ținem dinadins apăsate. Pe Facebook trebuie să te lauzi. Cât de bine îți este, cât de mult călătoreȘti, cumperi. Ăsta este un mecanism foarte pervers care ne transforma și în actori și în consumatori ai acestui fenomen, e o avalanșă în cascadă.
Reporter: E o pedeapsă divină?
Eugen Ciocan: Nu pui unde trebuie întrebarea. Trebuie întrebat divinul. Eu cred că mecanica asta nu funcționează. PEDEAPSA vine la pachet cu sentimentul de vinovăție, cu eventuala purgație multaȘteptate. dacă ar fi să vorbim doar în termeni metaforic, deci să ne propunem o dezlegare a Șaradei. Eu cred că a apărut o proteină care are nevoie de un organism gazdă ca să se înmulțească, aidoma omului care a devenit un invadator al planetei. A încălcat toate protocoalele de coexistență cu natura. A cucerit-o până a nimicit-o. Pământul și-a creat un antidot, un antidot împotriva omului, împotriva unei ființe care tinde să pârjolească totul în jur.
Irina Solomon: Si eu cred la fel. Și mai cred ceva. Ne-am pierdut originile. Am descoperit sfaturile unei zeițe egiptene, zeița Maad, ca să ai o inimă uȘoară la judecata de apoi. Acolo erau consecințe nu pedepse a faptelor. Maad avea 40 de criterii. Ideea e că nu era cu pedeapsă. Erau foarte multe ecologice, de tipul "sa nu polueze apele".
Reporter: Ați fost pur și simplu voi, ați intrat pregătiți în criza asta ceea ce așa trăiați. Ceea ce e complicat pentru mulți.
Eugen Ciocan: Tu acum dai sentințe. Dirijezi conversația. Eu am aflat ceva din campania electorală. Nu contează cei mulți.
Irina Solomon: Da. Există o teorie Și aici. E nevoie de cineva pe lume să țină echilibrul. Dacă intrăm toți în panică e nasol.
Reporter: Să o întreb pe Irina de unde are florile.
Irina Solomon: Mărgăritarul este din curte. Din curte. Este o splendoare grădina noastră.
Eugen Ciocan: Mărgăritarul în grădina noastră se întinde ca pecinginea. Iată că binele și frumosul au șansele lor de a se perpetua.
Reporter: Cum ați avut grijă de grădina voastră?
Irina Solomon: Eugen este tăticul grădinii.
Eugen Ciocan: Îți dau un răspuns de o precizie filozofică. Punând mâna pe sapă. E o veche vorbă chinezească. Ce faci până la iluminare? Sparg lemne, car apă. Ce faci după iluminare? Sparg lemne, car apă. Acest ritual al gesturilor zilnice te salvează și de frici și de prăpastia mentală, ca să zic așa. Să dai de lucru mâinilor. Să dai o rutină de zi cu zi astfel încât să nu începi să călătorești cu mintea. Felul ăsta de a îți închipui, de a fantaza, poate fi extrem de daunator.
Întregul dialog YOUTUBE PERSPEKTIVA:
3
1
