Adela, Ioan și Bogdan au înnebunit neamțu’ meloman, cu bel canto la superlativ în premiera operei „Puritanii” de Vincenzo Bellini. Partner in crime Rolando Villazon

de Dana Cristescu     HotNews.ro
Miercuri, 29 ianuarie 2020, 8:36 Actualitate | PERSPEKTIVA


I puritani - Adela Zaharia, Bogdan Talos, Ioan Hotea
Foto: google
Vă place opera? Nu-i bai, nemților le place. Foarte mult. Atât de mult că, nu că sunt pe primul loc la număr de spectacole pe stagiune, dar diferența față de următoarea țară, SUA, este de aproximativ 5.000 de spectacole. Cum ar veni, raportul locuitorilor este de 1:4, dar cel al spectacolelor e invers, 4:1. Nu par a fi de pe planetă cu noi, nu-i așa? Oricum, această poziționare le dă și privilegiul de a-i atrage pe cei mai buni. Am spus anterior de John Neumeier la Opera din Hamburg, dar să nu uităm de cunoștința noastră comună, dirijorul Vladimir Jurowski, directorul artistic al Festivalului „George Enescu”, va prelua direcția muzicală a Operei din Munchen (lui Barenboim i s-a prelungit contractul la Opera din Berlin) și lista continuă.

În 2017, urmăream cu prietenii operatici, pe live streaming, de la Opera din Astana, concursul „Operalia”, cea mai prestigioasă competiție pentru vocile de operă din întreaga lume, fondată de Placido Domingo, unde concura și soprana Adela Zaharia. Nu că am fi noi buni, dar am știut înainte de a se anunța câștigătorii că, Adela va câștiga. Și mai plăcut a fost că, a câștigat și la categoria „Zarzuela”. De-atunci, am încercat să-i urmăresc cariera, fiind din punctul meu de vedere, confirmat și de concurs, viitoarea mare soprană a României. Da, știu, vor sări mulți să comenteze, dar până una-alta, eu mi-am testat capacitatea de predicție. Acest concurs a mai fost câștigat de doi români, tenorii Ioan Hotea și Ștefan Pop. Așa am aterizat pentru prima dată la Düsseldorf, locul unde Adela Zaharia își desfășoară activitatea la Deutsche Oper am Rhein și unde ”dusseldorfănenii” o adoră.






Düsseldorf, orașul care te ține captiv între medieval și contemporan

Este capitala landului Renania de Nord – Westfalia și are circa 600 și ceva de mii de locuitori iar cu tot cu zona metropolitană, undeva la 1,2 mil. Ca orice oraș cu vechime e plin de vestigii istorice. Catedrale, case vechi, impecabil întreținute, vorbim de sec. XII-XIII, muzee (muzeul Goethe). În zilele noastre este și un hub al artelor vizuale. Sunt nu mai puțin de patru muzee de artă modernă și contemporană și nenumărate galerii de artă, poate la fel de numeroase ca farmaciile de la noi. Se găsește aici și cel mai mare muzeu, din Europa, cu lucrări de artă din sticlă, din antichitate până în prezent. Situat într-una dintre cele mai prospere zone ale Germaniei, orașul nu ezită s-o și arate. Centrul e dominat de un bulevard al luxului, Königsallee, un fel de 5th Avenue (sau Bond Street), unde deseori vezi cozi la Louis Vuitton, Gucci, Chanel etc.





Opera cu două săli și nicio o orchestră proprie

Deutsche Oper am Rhein își desfășoară activitatea în două orașe, management, corp artistic etc comune, Düsseldorf și Duisburg (23 de Km). Nicio problemă, se ajunge cu metroul. Parțial distruse în al II-lea război mondial, ambele teatre au fost refăcute prin anii ‘50. Deși, la prima vedere par mici, sălile au 1260 de locuri, respectiv, 1064. Ambele au producții proprii de operă și balet, dar dacă vrei Wagner, mergi la Duisburg. Nu au, însă, orchestre proprii, sau măcar una care să deservească ambele teatre. Se lucrează cu Orchestra simfonică din Düsseldorf și Filarmonica din Duisburg. Pentru noi, asta ar fi inimaginabil iar dacă ai vrea să schimbi, să vedeți câte explicații savante s-ar găsi, pentru programe ce reprezintă cam 30% din cel de la Oper am Rhein.

„O drama muzicală trebuie să stârnească lacrimi, să înfioare, să îți pierzi răsuflarea cântând” (Vincenzo Bellini)

În timp ce, toată Europa își consuma ultimele zvâcniri ale romantismului compunând muzica simfonică, italienii erau ocupați cu opera. Livrau omenirii capodopere pe bandă rulantă, la discreție, Rossini, Bellini, Puccini....







”I puritani” (Puritanii) este ultima operă compusă de Vincenzo Bellini și a fost prezentată la Paris chiar în anul dispariției acestuia, 1835 (33 de ani). Este cam ultima lucrare de belcanto pur, însemnând partituri pentru tenor și soprană în care acutele, aproape inumane, abundă. Un excelent prilej pentru soliști să strălucească, dar și un risc imens să rateze. Iar la acest capitol, „Puritanii” excelează, motiv pentru care nu apare prea des prin repertoriul teatrelor. Performanțele vocale pe notele înalte smulg furtuni de aplauze și cam așa a fost și acum. Publicul, uneori, ar fi fost în stare să-l mai omoare odată pe Bellini fiindcă nu i-a lăsat pauze să aplaude mai mult. Acțiunea se desfășoară în timpul războiului civil din Anglia, anii 1650, între regaliști și Partidul puritanilor. Deși fac parte din tabere opuse, tatăl Elvirei, guvernatorul puritan Lord Gualtiero Valton (Günes Gürle), încuviințează căsătoria fiicei sale cu regalistul Lord Arturo Talbo (Ioan Hotea). Dar asta îl nemulțumește pe Sir Riccardo Forth (Jorge Espino) căruia Valton îi promisese mai demult mâna fiicei sale. Problema era că, ea îl iubește pe Arturo, eterna iubire interzisă. În camera sa, Elvira primește vestea de la unchiul ei, Sir Giorgio (Bogdan Taloș) și fericită se pregătește de nuntă.





Să nu uităm, suntem în război, regele Charles I este executat. Chiar în iureșul pregătirilor de nuntă, Arturo o zărește pe regina văduvă Enrichetta (Sarah Ferede) luată prizonieră. Statutul și conștiința îl obligă să o salveze, folosindu-se pentru evadare chiar de vălul de mireasă al Elvirei. Noua situație o debusolează complet pe Elvira care, își pierde mințile de durere. Arturo este condamnat la moarte. Riccardo este răzbunat și speră din nou. Sir Giorgio încearcă să obțină achitarea lui Arturo la schimb cu promisiunea acestuia de non combat în conflictul dintre cele două tabere. Prin urmare, fugarul Arturo revine, încearcă să-i explice Elvirei scopul său nobil care a dus la această neînțelegere. Aparent, Elvira își revine în simțiri, dar numai pentru puțin timp, pentru că, soldații (puritanii) insistă ca Arturo să fie ucis. Spre norocul lui, vine vestea că regaliștii au fost înfrânți iar noii stăpâni au acordat grațiere tuturor condamnaților, deci, nunta poate să înceapă. Da, dar.... Villazón a avut o altă părere.

Rolando Villazón, trecut de la primire la serviciu, a reușit un AS

Sincer, nu m-am dus cu mari așteptări vizavi de regie, chiar dacă Villazón are deja la activ realizări notabile, dar mai mult în registrul Mozart. Probabil, de aceea am fost chiar impresionată de ce i-a ieșit. Sunt două lucruri pe care nu le-a făcut:

1. în belcanto opera, muzica și vocile sunt pe primul loc, deci nu a vrut să fie noul Zeffirelli sau un alt Sellars, dar, sigur, a luat ceva din eleganța primului și deconstrucția Regietheater;

2. Nu a ținut să dea lecții de istorie (cum singur a spus), prin urmare, costumele țin de styling-ul perioadei și nu de moda vremii sau, armele de luptă nu mai sunt săbii (știe oricine asta), ci ideea de armă (mitraliere), adică, violență, frământare, război, moarte. Ceea ce încântă cel mai mult, este clasicitatea mijloacelor folosite, mai ales astăzi, când laserele, video mapping urile etc ne ocupă toată durata spectacolelor. Na, desigur, luminile sunt pe led și nu proiectoare clasice, dar și acelea alese cu un scop.







Intri în sală și, în loc de clasica cortină, Villazón pune o superbă imagine (mesh) cu o mare ușor agitată din mijlocul căreia irumpe ireal o rază de lumină, ca un portal între lumi. Așa plecăm cu toții în călătoria pe care ne-o propune Rolando. Decorul principal este un set mix între o cameră de parlament, holurile unui palat regal și interiorul unei abații (Westminster), mai exact, instituțiile care domină și în plan istoric scena politică. Luminile, obiectele de recuzită punctează de fiecare dată când ceva se schimbă ca loc de desfășurare. Puritanii sunt îmbrăcați în negru, cazon, făcând trimitere la originea lor militară, în timp ce regaliștii sunt îmbrăcați colorat (royal purple), sofisticat.

Iatacul Elvirei din scena a doua, actul 1, este construit inteligent iar tatăl acesteia și Riccardo, pretendentul, apar discutând în spatele unui mesh imens pe care regăsim celebra pictură a execuției lui Charles I, semnată de Coques Gonzales.

Pentru a scoate și mai bine în evidență cruzimea vremurilor, înafara soldaților (coriști) care amenință cu armele tot timpul, stigmatizații (cei care au încălcat nu numai legile, dar și standardele morale) apar însemnați cu pancarte, pe scenă este insistent plimbat și un prizonier biciuit, plin de sânge. La prima vedere poate părea crud (îți dă ceva fiori pe șira spinării), forțat sau inutil (nu există în operă), dar scena și-a atins scopul, mesajul pe care Villazón a vrut să-l transmită, că, într-o lume plină de atrocități, abuzuri, luptă oarbă pentru putere, vom fi cu toții traumatizați. În actul 3, când acțiunea se mută în pădure, zidul din fundal se sparge, iar lateralele se ridică și rămân siluetele copacilor. Foarte deștept gândită scenografia și, mai ales, fără să încarce mișcarea scenică, să te distragă de la muzică. E foarte importantă viziunea vizavi de Elvira.

Pornind de la premisa, științifică, de altfel, că, o cădere nervoasă nu pică din senin, Villazón o prezintă pe Elvira, încă de la început, ca o persoană fragilă, sensibilă, chiar dezechilibrată.

Comportamentul ei este nesigur, e dezorientată, căutând ocrotire ca un copil, reacțiile sale sunt impulsive, o teamă permanentă îi răzbate din priviri. Astfel că, momentul de nebunie vine firesc, este real. Chiar și când pare că își revine cu firea, odată cu reîntoarcerea lui Arturo, ea este nesigură, bâjbâie după Arturo ca după o nălucă. Și, apoteotic, Villazón dă lovitura finală. Regina văduvă reapare sub vălul de mireasă și pleacă cu Arturo, în timp ce finalul fericit (așa cum îl știe toată lumea) devine doar zămislirea unei minți bolnave, Elvira se întoarce la nefericirea sa. Finalul nefericit nu e singular, a mai fost prezent și în alte versiuni, abordarea este însă originală. ”Nebunie” pe scenă, delir în sală In extremis, dacă găsești vocile, această operă se poate cânta și fără nicio regie.

E divină. Dar exact aici e problema.

Vocile le găsești foarte greu, de-asta opera apare rar pe afișe. Ai arii solistice, duete, trio, cvartete, cvintete și cor, de mare densitate și dificultate interpretativă (multe octave!). În plus, vocile trebuie să se și armonizeze timbral. Aici intervine meritul artiștilor. Iar dintre toți, Adela Zaharia este principala ”inculpată”. Cu o voce strălucitoare, o mostră de ce înseamnă soprană de coloratură lirică, un timbru unic și atât de catifelat, o interpretare plină de încredere și substanță, dramatism și emoție, Adela Zaharia, pur și simplu, dinamitează audiența. Și o spun după ce am văzut-o în trei debuturi (Violetta, Maria Stuarda, Elvira). Bine, criticii nu se sfiesc să o compare cu Joan Shuterland sau Beverly Sills. Nici nu știu ce m-au încântat mai tare, ariile solistice- „Son vergin vezzosa” (Sunt o fericită fată în rochia de nuntă), „ Qui la voce sua soave” (Vocea lui dulce mă cheamă)- sau sfâșietoarele duete cu Arturo – „ Vieni, vieni fra queste braccia” (Vino să te îmbrățișez). Tehnica îi conferă lejeritate și naturalețe în atacurile în piannissimo sau abordarea supra-acutelor, făcând ca totul să sune perlat, ca o atingere fină de mătase, diafan, cu multe nuanțe. Vorba cuiva, prea bun ca să fie adevărat.


Arturo este interpretat de Ioan Hotea.



Nu l-am mai auzit de ani buni (live). Știam că are o voce specială, dar nu știam că a și evoluat atât de mult (n-apucasem să văd transmisia de la ROH). De cum a început să cânte, mi-a adus aminte de Joseph Calleja, în același rol, pe care m-am dus să-l văd la Viena, cred că, acum vreo 15 ani. Același sound, cu un volum impresionant, dar cu timbrul foarte cald, chiar dulce, te învăluie imediat și îți provoacă o stare plăcută. Evident că atunci când a intrat cu „A te, o cara...” a furat scena iar doamnelor le-a crescut pulsul. Basul Bogdan Taloș, Giorgio, a fost și el una din senzațiile serii. Profund, o voce gravă, puternică iar împreună cu Riccardo (baritonul Jorge Espino) au avut momentul de magie cu duetul „Suoni la tromba” (E strigătul de luptă: patria, victoria și onoarea. Lăsați trâmbițele să sune și luptați fără teamă). N-ar fi fost nicio vrajă, totuși, dacă întreg ansamblul n-ar fi funcționat la cote maxime. Orchestra, Filarmonica din Duisburg, dirijată de excepționalul Antonino Fogliani, și corul au sunat impecabil, sublim iar când e vorba de Bellini e foarte greu, dacă nu imposibil, să poți să cânți tot timpul grandios, dar ei au reușit. Minute întregi de aplauze binemeritate. Parafrazându-l pe maestrul Bellini, „am suspinat, ne-am înfiorat, am murit de plăcere”.


Citeste mai multe despre   





Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


















5620 vizualizari

  • +10 (12 voturi)    
    Jesus Christ (Miercuri, 29 ianuarie 2020, 9:07)

    xolv [utilizator]

    Eugen Istodor in varianta feminina
    • +4 (8 voturi)    
      Holy Ghost (Miercuri, 29 ianuarie 2020, 12:51)

      if0014 [utilizator] i-a raspuns lui xolv

      Nici n-am citit cine e autorul, dupa titlu si primele 2 fraze simteam cum imi pierd toata energia si daca nu ma opream la timp cred ca lesinam.
      Zic... cine dracu' il mai suporta pe Eugen Istodor cu stilul lui obositor si artificial incoerent, hai sa vad ce zice lumea la comentarii ca articolul e de necitit pentru mine.
      Si primul comentariu, al tau, m-a buimacit total. Cum, nu e Istodor?!?
      Jesus Christ indeed...
      • +2 (2 voturi)    
        Subscriu (Miercuri, 29 ianuarie 2020, 20:48)

        grigoreagape [utilizator] i-a raspuns lui if0014

        Dar na, se poarta
  • +5 (7 voturi)    
    magic (Miercuri, 29 ianuarie 2020, 9:16)

    codrean [utilizator]

    articolul, vreau sa zic. Parca traiam spectacolul ...
    • +2 (4 voturi)    
      Tragic (Miercuri, 29 ianuarie 2020, 14:28)

      Tescovin [utilizator] i-a raspuns lui codrean

      Vă împărtășesc senzația ! Și eu parcă trăiam spectacolul citind articolul.
      Problema e că Bellini mă plictisește teribil, deci am abandonat articolul pe la jumătatea actului I.
  • +6 (6 voturi)    
    Lol (Miercuri, 29 ianuarie 2020, 11:45)

    mitg [utilizator]

    Cand am vazut titlul credeam ca-i eugen.
  • +7 (7 voturi)    
    o adevarata tragedie (Miercuri, 29 ianuarie 2020, 13:30)

    Point [utilizator]

    istodor in travesti.
    aceleasi titluri ciudate,paginatia la fel, ritmul si consistenta diferaaaaaa insa foarte putin.
    saracul istodor incearca o rupere de stil,probabil surmenat de mistourile facute copios de cititori.
    sau mai rau,o fi nepoata dansului...
  • +5 (5 voturi)    
    ... (Joi, 30 ianuarie 2020, 0:47)

    dumnezeu [utilizator]

    "vă place opera? nu-i bai, nemților le place foarte mult..."
    si dă-i si luptă, si dă-i si luptă, neicusorule!
    deci despre ce e varza asta? despre cum le place nemților opera?


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by