Aveam treișpe ani și eram groaznic de nepricepută la matematică, atât de teribil de confuză și speriată încât eram convinsă că dacă mă dau cu rimel și se nimerește ca proful să mă scoată la tablă, o să fiu chiar mai prostănacă. Desigur, nu machiajul era vinovat pentru alergia mea la fracții, așa că mi-am trăit adolescența timpurie cu notele de cinci, cu coșurile aferente și cu fața atât de unsuroasă încât, dacă ar fi aflat, americanii ar fi pornit cu siguranță un nou război pentru petrol. Mult mai aranjatele mele colege reușeau să stăpânească șirurile de numere ireale (calificativ extrem de potrivit în opinia mea de umil iubitor de litere) și să fie invitate la petreceri; eu am rămas cu frica de machiaj până târziu, în liceu, când aproape mi-am scos un ochi cu pensula de tuș și am decis, în sfârșit, să nu mai fiu o lașă autosuficientă. Acum mă uit la tutoriale de make-up pe youtube și visez la ziua în care o să am curajul să îmi cumpăr o paletă de farduri. Curaj!
Am crescut complexată de faptul că nu am văzut niciodată altceva în afară de România (și nici din ea prea mult, cam cinci ore din Dâmbovița până în Constanța), că prietenii mei veneau cu povești despre minunatele orașe despre care eu doar citeam și nu puteam decât să susțin mândră și înțepată că București e cel mai frumos oraș din lume. Cumva, m-am convins că eu trebuie să rămân aici, că mai mult nu îmi e dat, că trebuie să mă scufund cu nava; așa că n-am aplicat la nicio facultate din afară și n-am acceptat să-mi vizitez oamenii dragi din Străinătate („S” de la cât de stringent simțeam teama de a pleca) dacă nu aveam să reușesc să îmi plătesc singură toată călătoria. Încercam doar să cumpăr timp, promiteam că o să vin curând-curând, mai trebuie doar să...
Până când chiar am plecat. După frica de aeroport, de zbor, de Paris, de a fi adult proaspăt într-o lume care brusc nu mai avea aceleași date, am rămas cu un strop de îndârjire. A ajutat, desigur, și faptul că nu mergeau scările rulante în aeroportul Charles de Gaulle. Parisul, e pe alocuri, la fel de sufocant ca fratele lui român. București rămâne în continuare cel mai frumos oraș din lume- tocmai pentru el am decis să îmi fac curajul să mai plec, să adun argumente și dovezi. Curaj! Resimt zilnic o sută de forme de frici care îi conțin pe ceilalți, mă conțin pe mine, mă dezvelesc și mă lovesc (la naiba, până și să scriu acum e o frică!).
Dar nu le mai urăsc, nu mă mai tem de ele. Am aflat că dictonul ăla, „Nu ești singur”, e adevărat. Și că fricile sunt doar uși care vor să fie dărâmate- în spatele lor, dulceața; după noi, potopul. Să fii jenant, nepotrivit și stingher e primul pas înspre a înțelege regulile jocului acestuia în care am fost aruncați cu toții, smulși din cine știe ce eter. E mai bine să fii naiv afară, să îi spui băiatului care vinde biletele la cinema „Vizionare plăcută!”, să trântești ușa de sticlă de la bibliotecă, să te bâlbâi de trei ori înainte să reușești să îți pronunți „r”-ul din nume așa cum l-a imaginat limba română, e mai bine să greșești printre oameni și să râzi cu ei, decât să îți petreci zilele în convalescență, cu Netflixu’ pornit pentru că el nu te judecă. Mai bine- puțin mai sănătos, în orice caz mai amuzant, definitiv mai puțin singur.
Curaj, găină, că te tai! Și tăietura s-ar putea să îți placă.
4
4
