Articol susținut de Julius Meinl

​INTERVIU Radu Vancu, scriitor: "Poate suntem ultima generație care să aibă șansa aceasta a vieții reale in offline integral. Noi suntem încă o generație hibridă, ne-am născut în Galaxia Gutenberg, a cărții și stăm cu un picior în Galaxia Zuckerberg, a imaginii"

de Eugen Istodor     Perspektiva
Joi, 21 martie 2019, 10:20 Actualitate | PERSPEKTIVA


Scriitorul Radu Vancu
Foto: Hotnews
Poet, traducător de poezie, profesor universitar de literatură la Universitatea Sibiu, protestatar #văvedem. În ultima sa carte, "Elegie pentru uman" face o pledoarie pentru bucuria de a fi în epoca aceasta post - umană, robotizată, în care noi suntem ultima generație jumătate dinozauri - jumătate păsări. Dinozauri? Adaptați perfect la Galaxia Gutenberg a lecturii. Dinozauri cum suntem, spune Radu Vancu, să ne bucurăm de offline cât de mult, de așteptare, de timp liber, de tristețe, de Celălalt, de viața care palpită lângă noi. Păsări? Zburători în online, captivi ai lumii vizuale, plini de anxietățile senzaționalului, uitând de empatie și "ucigând" vise cu violența cibernetică, cu violența algoritmilor niciodată mulțumită.

Reporter: Ce e poezia? La ce folosește poezia?

Radu Vancu: Lumea se întreabă de 2.500 de ani acest lucru, de la Poetica lui Aristotel. Tot felul de oameni deștepți i-au răspuns. Tot nu știm. Eu aș spune că poezia este o formă de intensitate pe care o simți uneori și-n textele poetice. Dacă e să fim cinstiți, poezia se află rareori în cărțile de poezie. Când intri în bibliotecă, în librărie, descoperi că puține cărți au intensitatea asta de care vorbesc. Poezia se poate găsi în filme, în viața de fiecare zi.

Reporter: Unde este organul poetic în corpul nostru?

Radu Vancu: Dacă e să vorbim de poezia din carte, cred că este un organ echivalent cu urechea muzicală. Unii dintre noi avem, alții nu. Distingem melodia fără să fim infirmi în raport cu ceilalți. Poezia are ochi poetic. Capacitatea de a transfera cuvintele din pagină în imagini din mintea ta. Să transformi cuvintele într-un videoclip. Dacă reușești să faci lucrul acesta, poetul e bun. Dacă nu, poetul nu este bun. Sau dacă nu reușești niciodată să faci asta, e clar: nu ai ochiul poetic.

Reporter: Cum s-a făcut ochiul tău poetic?

Radu Vancu: Nu am învățat asta la școală. Este o tehnică. Nu trebuie să vezi tema poeziei, motivele ei, ideologia ei. Trebuie să vezi imagini. Trebuie ca textul să construiască imagini. În ceea ce mă privește, lucrul acesta l-a făcut o Biblie ilustrată, dăruită de bunica din Cisnădie. Ea spunea niște povești tulburătoare pentru mine. Atunci am simțit că acele cuvinte devin imagini. De atunci am cerut tuturor textelor intensitatea aceasta mistică. De asta am ajuns la poezie, deși am început să scriu proză întâi. M-am apucat de poezie când m-am îndrăgostit. Eram în clasa a opta. Era o fată la care țineam foarte mult, am scris poezie și am avut succes. Mi-am dat seama că există un utilitarism al poeziei. S-a trezit fiara sentimentală din mine. Erau proaste, dacă le judec, de fapt le-am dat și foc. În adolescență mi-am descoperit dimensiunea neroniană din mine. O dată pe an, adunam ceea ce scriam și incendiam textele ritualic. Aveam conștiința că erau sentimentale și atât.

Reporter: Cum știai cât de proaste sunt?

Radu Vancu: Le lăsam câteva luni și încercam să le corectez apoi, și cum nu mai puteam, când vedeam că cer compasiune, când vedeam că e mai mult cerșetorie decât empatie, le dădeam foc.

Reporter: Era sufletul tău acolo.

Radu Vancu: Da, dar știi cum e? Așa cum nu poți ieși cu corpul în lume oricum, trebuie să te îmbraci, nu? Tot așa nici cu sufletul nu poți ieși oricum. Trebuie să fie sociabil și empatizabil.

Reporter: Ești poet. Recită-mi câteva versuri.

Radu Vancu: Nu fac asta. Am chiar senzația că nu-mi știu poemele pe de rost, dar am fost la un festival în Turcia și mi-am uitat poemele acasă. Și le-am reconstituit din memorie. Nu știu versuri de-ale mele. Însă știu destule alte versuri din poeți cu adevărat buni.



Reporter: Ce-i cu Ezra, de ce l-ai ales?

Radu Vancu: Traducerea din Ezra Pound s-a petrecut așa. M-a sunat Denisa Comănescu și m-a întrebat dacă vreau să mă înham la traducerea asta într-o ediție gândită de Horia Patapievici. Am vrut pentru că Ezra Pound îmi plăcuse încă din adolescența primă; mi s-a părut genul de poet care pe lângă faptul că scrie o poezie minunată, te reînvață să gândești poezia. Și el era convins că poezia e o formă de intensitate. El este unul din cei de la care am învățat asta, dar tot el era convins că poezia e un fel de flacără intensă, o flacără care s-a aprins cândva la vechii greci, a aprins apoi Toscana și a ajuns până la noi. Credea că există o continuitate a acestei intensități, a frumuseții.

Reporter: Cum ai găsit cuvintele? Pound este greu de tradus.

Radu Vancu: Sunt unele lucruri în care pur și simplu îți dai seama că poezia e introductibilă. De pildă, are un poem scurt de două strofe în care el folosește o engleză germanică medievală. În română ar trebui s-o traduci cu multe turcisme, cum a tradus Dan Alexe. E creație deja, nu mai e poemul lui Ezra din contextul germanic anglo-saxon medieval, ci din context românesc. De asta este complicat. Eu am încercat o soluție de mijloc, în româna ceva mai modernizată în care simți urmele asta ale vechimii, dar e fatalmente mai modern. Însă astea sunt zone de complicații ale poeziei. Corect ar fi să facem o traducere cu multe note de subsol, care omoară caracterul poetic, așa cum a făcut Vladimir Nabokov traducând Evgheni Oneghin al lui Pușkin.

Două sute de pagini din Pușchin au devenit două volume de 1.000 de pagini. Pentru că el ia rând cu rând și traduce omorând toată poezia, explicând nuanțe și istorie în note de subsol.

Reporter: Care a fost chinul-chin? Ce mai rămâne după poem?

Radu Vancu: M-am chinuit înainte să zic versuri, uite, dar cel mai mult m-am chinuit cu niște forme medievale de poezie, de pildă o baladă tristă, un fel de baladă. Erau vreo șaizeci și ceva, șaptezeci de versuri în care sunt doar două rime deci 35 de versuri care rimează într-un fel și 35 care luminează pe altă rimă. Eu trebuia să găsesc în română 35 de cuvinte care rimează plus alte 35 de cuvinte care rimează și să nu fie puse cu furca. Să facă totuși sens, cum zice americanul, și m-am chinuit câteva zile la un astfel de poem.

Știi, e o mare tristețe. Sunt poemele ambițioase ample și pe forme istorice și paradoxul e că poemele scurte despre o fată care vinde într-o cafenea sau despre lucruri de genul ăsta care țin doar de imagine. Două sunt încă vii. Dinozaurii-poem sunt morți. Le poți admira ca pe niște forme de viață moarte, iar formele astea mici de viață, șoricei, iepurași și țânțari devin vii mereu și poți găsi poemele lor în jurul tău, peste ani de zile, cu viața lor. Asta e într-un fel o mare lecție. Nu rămăne din tine ca scriitor ce crezi că e mai puternic și mai valoros. Rămân lucruri pe care le credeam marginale, secundare, terțiare și acolo poate rămâne mai mult din viața ta și intensitatea ta. Și ce să spun? Îmi vine greu să aleg un vers sau două din el, când știu multe.

Reporter: Yeats?

Radu Vancu: Nu eram un mare iubitor de Yeats. Am descoperit însă niște lucruri atât de frumoase în proză. Îl consideram un fel de Sadoveanu celtic așa, plicticos.

Sunt niște lucruri de o frumusețe incredibilă. Un cavaler se luptă pentru domnița lui și reușește să obțină o șuviță din părul ei, care era atât de luminoasă încât atunci când o aducea acasă, arborii se făceau verzi și fructele se coceau mai repede. Apoi se instaurează un fel de, cum să numesc, un fel de zi polară, dar caldă, nu se mai face noapte niciodată pentru că soarele -bucla ei- ține ținutul în lumină tot timpul și se petrec tot felul de lucruri magice, chestii aparent naive, dar de o frumusețe incredibilă. Și asta mi-a fost din nou o lecție pentru mine: o să găsești lucruri frumoase și rezistente, naive și fermecătoare.





Reporter: Ivănescu?

Radu Vancu: În primul rând, Ivănescu a fost primul mare poet pe care l-am cunoscut. Era Firesc și de uz "uman" și de o modestie incredibilă. Când îl vedeai, nu simțeai cât de mare poet este, nici nu ținea să-ți arate asta, nu își purta poezia ca pe o aură deasupra capului. Dar când vorbeam cu el despre poezie, despre literatură, despre intensitățile astea, la un moment dat parcă se aprindea, devenea iluminat. Deși tonul nu i se schimba, atitudinea nu i se schimba, dar simțeam că vorbește despre lucrurile esențiale din literatură, despre cum ea te poate salva. El trecuse astfel peste sinuciderea fratelui tău, sinucidere care l-a obsedat o viață întreagă.

Dialoga omenesc și natural cu spaimele tale cele mai profunde și cu bucuriile tale cele mai profunde. Deci prima lecție. Ivănescu era firescul și umanul literaturii.

Reporter: Se juca livresc, incredibil cum potrivea cuvintele. Nu era crocant, arogant.

Radu Vancu: Știi, avea un uman foarte profund. Era marcat de fratele lui Emil Ivănescu, mai mare decât el cu 11 ani. Acesta s-a sinucis când el avea 22 de ani împliniți. Acest frate era genial. Ținea un jurnal și în română și în franceză, scria piese de teatru, scria poezie, scria proză, niște nuvele așa sentimentale, dar foarte bune și cânta la pian. A apucat să susțină un concert în foarte scurta sa viață. Era obsedat de sinuciderea lui. Mircea Ivănescu a citit ce citise fratele lui, toate deveniseră referințe cult, prin care încerca să comunice cu o ființă dragă. Poezia lui era un fel de fel de medium, în sensul ăsta de spiritism cumva, un dialog cu fratele său.




Reporter: Ai scris o amplă analiză, "Elegie pentru uman”.

Radu Vancu: Noi trăim în epoca post-umană, biologic suntem hibrizi. Om și cibernetică. Aici sunt două școli de gândire. Post-umanul este o revanșă asupra umanului. Aici se spune că tot ce s-a întâmplat oribil în modernitate, totalitarism, eșecurile astea ale modernități se răzbună. Există o altă școală de gândire care vede altfel postumanul, școală la care ader și eu. În epoca asta post-umană, dacă vrem să construim cu adevărat ceva consistent și remarcabil trebuie să acceptăm vechile valori ale umanului. Empatia și atenția la Celălalt. Postumanul doar trebuie să ambaleze aceste valori. "Elegie pentru uman" cam asta e. Există încă valori umane, cum spuneam, și branduri care merită conservate și salvate. Asta e de fapt pledoaria mea pentru salvarea unora dintre valorile umane.

Reporter: Empatia și atenția la Celălalt cum funcționează în această explozie online?

Radu Vancu: Online-ul este cu două tăișuri. Este avantajul tehnologiei. Avantajul online-ului este posibilitatea prezenței continue. Care folosită cum trebuie poate să ducă la rezultate bune și spectaculoase. Ca să rămân la literatură, a existat acum vreo 10-15 ani un cenaclu online, care se numea Club literar, unde erau cei mai buni poeți din generația mea. Eram permanent conectați, se discutau textele. Era formidabil pentru că puneam textul acolo și nu era ca la cenaclul clasic, unde trebuia să aștepți o săptămână, ca să mergi să te înscrii, să citești și apoi să vină reacțiile. Ori aici aveam reacțiile instantaneu, policolore. Literatura se întâmplă sub ochii tăi, secundă de secundă.

Online-ul trebuie stăpânit cum trebuie. E un avantaj și poate să conserve și să ajute la păstrarea acestei cantități de uman și de frumos despre care vorbeam. Pe de altă parte, dacă începi să confunzi procedurile de discuții și șirurile de cuvinte și de poze pe care le ai sub ochi cu ființele umane, e foarte periculos dacă începi să crezi că ecranul are aceeași importanță și consistență ca o ființă umană. Sau că ființele omenești sunt doar niște creaturi bidimensionale care nu au mai multă realitate decât un ecran de calculator. Atunci devine periculos. Empatia nu se mai exersează.

Reporter: Offline ai reușit să traduci poeți, să scrii poezie, cartea despre post-uman. Să participi la protestele din Sibiu.

Radu Vancu: De fapt, centrele de gravitație ale vieții noastre, tot ceea ce avem, este în offline. Lucrurile reale există încă în afara rețelei. Încă nu ne-am transferat viețile integral pe rețea, nu suntem conținuturi de biți turnate undeva într-un cont și care să genereze o figură, un contur, o ființă. Prin urmare, pledoaria mea pentru offline este asta: dacă vrei ca viața ta să aibă conținut și realitate, închide din când în când calculatorul. Închide din când în când telefonul și uită-te la cauzele prime ale lucrurilor pe care tu le observi. Lumea s-a transformat într-un ecran global, cum spune Lipovetsky. Poate suntem ultima generație care să aibă șansa aceasta a vieții reale în offline integral. Noi suntem încă o generație hibridă, ne-am născut în Galaxia Gutenberg, a cărții și stăm cu un picior în Galaxia Zuckerberg, a imaginii sau, ca să-l citez pe Bogdan Ghiu, în Evul Media.

Creierul nostru încă funcționează ca producător de text și am învățat să ne adaptăm la noua lume care este producătoare de imagini, în care creierul produce imagini pe care le concretizează. Spun așa: să profităm de șansa asta, de faptul că noi suntem pe falia asta a revoluției tehnologice. Sigur că pentru noi e mai greu, suntem ca niște dinozauri care, cu jumătatea corpului sunt încă dinozauri, pe cealaltă jumătate au început să le crească penele și să se adapteze zborului. Sigur că asta, pe de o parte, e un handicap, pe de altă parte, face viața mai sofisticată și mai interesantă. Dar următoarea generație, care va fi integral "Zuckerbergizată", mă tem că va avea tot mai puțină ofensivă, va avea tot mai puține surse de existență reală și esențiale în offline și pledoaria mea asta este, să folosim offline-ul câtă vreme el mai există.

Reporter: Ne este frică de timpul liber.

Radu Vancu: Ar fi bun un muzeu al timpului liber, dar nu am avea timpul liber să vizităm acel muzeu al timpului liber. Timpul de meditație mă tem că se află pe cale de dispariție. O profesoară de la Harvard a făcut o cercetare în care arăta cât de importantă este, din punct de vedere psihologic, plictiseala. Era o școală de gândire până acum care spunea părinților să nu își lase copilul să se plictisească. Tipa asta de la Harvard spunea că, dimpotrivă, e foarte important să lași copilul să se plictisească pentru că creierul lui trebuie să se poată antrena în a discerne ce îl interesează și ce nu, în a ști când să se pună pe stop și când să facă efort. Altfel, dacă ești ca un atlet care, dacă ar alerga tot timpul evident ar muri de epuizare, la fel și cu timpul liber cred că e important să existe timp liber pe care să nu știi cu ce să-l umpli uneori și să te plictisești sau chiar să dai în afară de melancolie și asta pentru sănătatea creierului. Cred că dacă nu o să ne plictisim, dacă nu o să mai avem timpul să ne plictisim, vom fi exact ca acelea despre care vorbeam: vom trăi viața mai intens, vom alerga mai mult, vom vedea mai multe lucruri, dar vom crăpa mai repede din nefericire.

Reporter: Protestele?

Radu Vancu: Protestele sunt o formă de căutare intensă a adevărului de clarificare. Vrem transparență și claritate în artă, vrem transparență și claritate în cele din jurnalism. Pentru mine nu converg. Nu mi se pare că atunci, în orele în care stau în piață sau pe stradă aș pierde ceva pentru artă. Mi se pare dimpotrivă că fac exact ce fac în literatură de atâta vreme, caut claritatea. Acum sigur, într-un loc este vorba de o claritate estetică, în alt loc e vorba de claritate morală, dar tot de o claritate, de căutarea clarității este vorba și ajută. Am impresia că mulți dintre scriitorii din generația mea și au descoperit o vână politică pe care înainte o ignorau. Când cineva ca Liviu Pop, dacă nu mă înșel, ne-a numit pe noi, protestatarii, fire de praf, poet fiind, mi-am adus aminte de această metaforă a lui Soljenițîn, cum este de ajuns un fir de praf, o boabă de grână, pentru a bloca, pentru a gripa un Sistem. Arta și politicul cumva converg. Ambele caută frumusețea și claritatea. Poți să faci simultan ambele lucruri adică și arta și civism.





Cine este Radu Vancu

Este conferenţiar la aceeaşi facultate şi redactor la revistele Transilvania şi Poesis internaţional. Coordonează secţiunea literară a revistei Timpul. A tradus în română din poezia lui Ezra Pound, William Butler Yeats (Editura Humanitas Fiction) şi John Berryman (Casa de editură Max Blecher). A publicat mai multe antologii literare pe diverse teme, singur sau în colaborare cu Mircea Ivănescu, Claudiu Komartin ori Marius Chivu. A îngrijit ediţii din poezia lui Alexandru Macedonski şi Alexandru Muşina. Volume de poezie: Epistole pentru Camelia, Imago, 2002; Biographia litteraria, Vinea, 2006; Monstrul fericit, Cartier, 2009; Sebastian în vis, Tracus Arte, 2010; Amintiri pentru tatăl meu, Vinea, 2010; Frânghia înflorită, Casa de editură Max Blecher, 2012; 4 A.M. Cantosuri domestice, Casa de editură Max Blecher, 2015. Eseuri: Mircea Ivănescu: Poezia discreţiei absolute, Vinea, 2007 (ediţie revăzută şi adăugită, ART, 2015); Eminescu: Trei eseuri, InfoArt Media–Argonaut, 2011; Mistica poeziei: Lecturi în literatura contemporană, Muzeul Literaturii Române, 2013; Poezie şi individuaţie, Tracus Arte, 2014; România vertebrată, Adenium, 2016. Dintre cărţile lui, Frânghia înflorită a fost tradusă în turcă (Çiçek Açan Urgan, Yitik Ülke Yayınları, Istanbul, 2015), iar 4 A.M. Cantosuri domestice în maghiară (Hajnali négy. Házias cantók, Syllabux, Budapesta, 2016).

La Humanitas a publicat volumele Elegie pentru uman. O critică a modernităţii poetice de la Pound la Cărtărescu (2016) și Zodia Cancerului. Jurnal 2012-2015 (2017). Selecţii din poemele lui au fost traduse în englez ă, germană, franceză, suedeză, spaniolă, italiană, flamandă, bulgară, sârbă, maghiară, turcă, greacă, rusă.













Citeste pe MedLife.ro
Mituri despre colesterol










4023 vizualizari

  • +2 (2 voturi)    
    Și romanul (Joi, 21 martie 2019, 13:33)

    Leul in iarna [utilizator]

    TRANSPARENȚĂ tot la Editura Humanitas pe care îl termin eu acum de citit... Și care mi se pare o carte impresionantă pentru literatura română... O meditație poetică de o uluitoare densitate...


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version