Articol susținut de Julius Meinl

​INTERVIU Claudiu Komartin, scriitor: Ideea este să găsești calea să funcționezi firesc, fără ca online-ul să te faulteze la tot pasul intelectual sau sensibil. Fără să te facă sclav

de Eugen Istodor     Perspektiva
Miercuri, 20 martie 2019, 10:26 Actualitate | PERSPEKTIVA


Scriitorul Claudiu Komartin
Foto: Hotnews
"Autor de literatură demotivațională / expert acreditat în Ministerul Nopții / depanator liric." Așa se prezintă Claudiu Komartin. În fapt este unul dintre cei mai importanți poeți ai momentului, traducător, lider al cenaclului Blecher și stăpân al Casei de Editură Max Blecher. "Momentul în care am avut chiar senzația aceea că sunt în fața poeziei a fost cu Bacovia. Am simțit golul ăla în stomac, senzația că am primit o lovitură în plex, că m-a lăsat fără replică" - Claudiu Komartin

Reporter: Care-i poezia care ți-a dat sentimentul că-i poezie, că vrei să fii poet?

Claudiu Komartin: Prima poezie citită nu mai știu sigur care a fost, erau poezii din astea copilărești, dar cred că momentul în care am avut chiar senzația aceea că sunt în fața poeziei a fost cu Bacovia. Am simțit golul ăla în stomac, senzația că am primit o lovitură în plex, că m-a lăsat fără aer. Cred că asta e. Adică eu m-am gândit de multe ori ce face dintr-un text poezie? Și cred că asta este. O breșă în sensibilitatea cuiva, un ceva care îl lasă mut. Măcar câteva momente să te lase fără aer, să simți o senzație de amețeală, așa ca la "fluturi în stomac". Cred că ăsta ar fi un prim test. Sigur că e multă poezie bună care nu face neapărat asta. Care se adresează mai mult intelectului decât sufletului. Pe de altă parte, când am început să scriu, eram pe tumult. Era și cred că e normal să fie așa la vârsta adolescenței. Tot ce fusese interiorizat și se cerea cu necesitate spus, se cerea evacuat. Ăsta ar fi principiul de la care a pornit pentru mine. Tumult, dileme, tot felul de încercări de a înțelege lumea, tot felul de frustrări, tot felul de patimi. Lucruri foarte lumești, că nu ai bani sau că ai fost tratat prost într-un anumit context social.

Dilemele existențiale într-un mod presant și urgent, astea au fost motoarele de explorare ale mele si de producere a poeziei. De ce urgență? Poate că eu, un om mai anxios și care trăiește în fervoare. Sunt ritmuri interioare pe care le putem explica prin tot felul de psihanalize. Oamenii vin spre poezie cu așteptări diferite în funcție de felul în care sunt ei alcătuiți de diagrama lor existențială, de ce au trăit ei și cam ce se așteaptă ei să primească de la discursul ăsta. Cum se întâmplă și cu muzica. De asta ascultăm muzici atât de diferite și sunt atât de multe feluri de muzică, fiindcă unii vor mai mult pachete de energie care să îi dinamizeze, care să îi scoată din ei înșiși și alții vor să stea într-un fotoliu și să închidă ochii și să fie purtați pe niște acorduri, să audă harfele cerești. Sunt multe posibilități de a interacționa cu realitatea ta interioară prin artă.



Reporter: Alecsandri sau Eminescu?

Claudiu Komartin: Eminescu. Erau unii care încercau să facă o română italienizată, alții o franțuziseră. Omul ăsta cu imensul lui talent și cu cultura lui a reușit să stabilizeze limba română. Alecsandri nu a făcut asta. Alecsandri era un bun scriitor, după cum se vede nu numai din poezia pe care a scris-o, dar nu a avut forța unui geniu. Noi am primit de-a gata de la Eminescu, într-un anumit sens, limba română, așa cum o știm noi din toată literatura secolului XX.

Reporter: Eminescu sau Macedonski?

Claudiu Komartin: Eminescu. Totuși Eminescu. Am fost mereu fascinat de Macedonski, de alura lui de nebun, cabotin și foarte, foarte Narcisic. Macedonski e totuși cuminte în scris. Sigur sunt poezii la care mă întorc și le recitesc cu plăcere. Avatar cred că e poezia mea preferată. Nopțile, pe care le studiem noi la școală, nu spun mare lucru. Eminescu are hălci întregi din opera lui poetică de devorat, mai ales în postume.

Reporter: Macedonski sau Coșbuc?

Claudiu Komartin: Prieteni de ai mei care preferă ritmul și rima se întorc la Coșbuc. Straniu este că mie mi se pare că rapperii de astăzi au ceva de învățat de la Coșbuc. Pe mine, însă, mă interesează ca lectura poeziei să nu fie cursivă, să aibă parte tot timpul de explozii interioare.

Reporter: Coșbuc sau Arghezi?

Claudiu Komartin: Arghezi este un poet foarte mare după părerea mea, poet modernist comparabil cu marii poeți europeni. Arghezi, din păcate, a scris într-o limbă de circulație restrânsă, într-o cultură puțin cunoscută. Ca Eminescu, Arghezi este un mare poet al epocii lui. Din păcate, nu intră în Canonul lui Bloom sau pe listele de nume care au modelat literatura universală, literatura mondială. Nu sunt acolo, deși sunt poeți de primă linie. Și aici îl pot adăuga și pe Bacovia. Bacovia e un poet dintre cei mai mari ai epocii lui și sunt absolut convins de asta, dacă îl comparăm cu oricine din lumea aceea, dar nu a scris decât în românește.

Reporter: Arghezi sau Minulescu?

Claudiu Komartin: Eu cu Minulescu am avut o scurtă aventură în adolescență, dar nu am mers mai departe. Mi s a părut mereu prea jucăuș pentru gusturile mele și pentru căutările mele și pentru ce aștept de la poezie. Sigur, îi recunosc tehnic multe calități, dar nu mă atrage și nu simt nevoia să-l recitesc.

Reporter: Minulescu sau Nina Cassian?

Claudiu Komartin: E complicat cu Nina Cassian din multe puncte de vedere. Și aici ajungem și la nivelul etic și la tot ce înseamnă concurența sau locul de întâlnire dintre etic și estetic. Da, să spunem că eticul contează în poezie. Sigur că aici sunt două școli de gândire sau, mă rog, două feluri de a vedea lucrurile. Cei care spun că n-ar trebui să ne intereseze ce a fost omul, ce a făcut, ce opțiune a avut, ce crime a făcut sau ce idei idioate a aruncat în spațiul public. Trebuie să ne uităm doar la ce a scris. Sunt cei care spun că a greșit etic. A greșit fundamental? Îi aruncăm literatura la gunoi.

Niciuna dintre opțiunile astea nu mi se pare de urmat. Adică eu cred că ar trebui să găsim o cale de mijloc între aceste opțiuni. Nu putem să închidem ochii, nu putem să uităm, nu putem să facem tabula rasa în memorie. În toată istoria artei au fost oameni cu probleme, cu greșelile etice, dar cu lucruri admirabile, create în arta în care s-au exprimat. Celine, de exemplu, fascistul. Unii îl văd în România pe Ion Gheorghe din același aluat, doar pentru că a vorbit de Mao și gândirea lui. Nina Cassian nu a fost o poetă chiar atât de bună,după părerea mea. Are niște lucruri pe care le poți citi după 50 de ani cu interes, dar nu are nimic cu adevărat memorabil, din punctul meu de vedere.

Nu are niciun poem, nicio carte întreagă la care să mă refer cu entuziasm. Etic, a rămas mereu într-o zonă în care nu a riscat până la capăt niciodată. A fost o persoană foarte ambițioasă și asta de multe ori în literatură strică. Ambiția nemăsurată afectează grav firele fenomenului literar. Epoca a mai dat astfel de exemple de oameni care au ratat la mustață. Maria Banu, de exemplu, debutează cu o carte superbă, cred că e prima. Carte foarte bună, Țara fetelor. După care a făcut pactul ăla, s-a adaptat noilor comandamente și cerințe ale epocii eroice pentru 1947 și a făcut niște mari porcării. Sigur că după 1960-1965, când lucrurile s-au relaxat și Deșliu, și Banu, și Jebeleanu, și Nina Cassian au încercat să revină. Dar n-au reușit, de fapt. Nu poți să te întorci în peisaj ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Eu n-am văzut filmul care a intrat pe ecrane, dar am văzut trailerul și în trailer Nina Cassian are expresia asta care mă urmărește "n-am pierdut sânge moral".



Eu cred că a pierdut găleți de sânge moral, dar a avut inteligența sau tăria de caracter să își pună perfuzia în așa fel încât să revină credibil în scenă, ceea ce alții n-au reușit. Maria Banu nu a mai revenit niciodată credibil în literatura română. Nina Cassian da. E o poetă care a avut parte de o mare popularitate, cred în anii 1960-1970 și care cred că în America e încă cel mai cunoscut sau unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români. Uneori te întrebi, revenind la partea etică, te întrebi oare ce simțeau Nina Cassian și alți poeți ca ea, ce credeau oamenii ăștia când știau, când auzeau că prieteni de-ai lor sunt în beciurile comuniste ca Tonegaru, în situații atât de dificile. Unii n-aveau drept de muncă, trăiau de pe azi pe mâine, alții au făcut pușcărie. Caraion a fost atâția ani în pușcărie și Nina Cassian scria zglobiu despre un regim care numai literatură nu voia de la tine. De fapt, nu voia decât propagandă. Bun, lucrurile sunt complicate și aici. Ion Gheorghe, revin la el, are "Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic" este una dintre cele mai frumoase cărți de poezie scrise după al Doilea Război Mondial.

Nu poți să te faci că această carte nu există, în ciuda compromisurilor făcute de poet. Deci lucrurile, recunosc, sunt împărțite și sunt complicate. Eu când aveam 19-20 de ani îmi doream să fiu Caraion. Era perioada identificării. Îmi doream să fiu Ion Caraion și după aia, după vreo doi-trei ani, a ieșit toată povestea cu cazul Artur și am avut o intensă senzație de greață. Am vomitat brusc în creierul meu. Dar nici nu pot să mă prefac că nu a scris niște lucruri foarte frumoase pe care le-aș reciti și le recitesc uneori cu uimire cu stupoare. A făcut niște lucruri execrabile, i-a trădat prietenii și dădea sfaturi Securității, căpitanilor de Securitate, cam ce să facă să-i liniștească pe unii sau alții. Dar aici sunt tot felul de lucruri de psihologie pe care e foarte greu să le cerem, să intrăm noi și să le descurcăm, să le găsim niște explicații. Omului Caraion i-a trecut glonțul pe la ureche. A fost condamnat la moarte.

Reporter: Nina sau Nichita Stănescu?

Claudiu Komartin: Nichita Stănescu a fost un poet foarte bun. Din păcate, sensibilitatea mea nu a rezonat niciodată cu ce face Nichita Stănescu. Sigur că sunt cărți frumoase, dar mi se pare că a fost mult prea evazionist. Nichita Stănescu este vârful de lance al unei generații care apare după un deșert de aproape 15 ani. Nu s-a întâmplat nimic plauzibil,nimic de menționat ca bilanț literar în poezia românească. Vine Nichita Stănescu și, într-adevăr, pare că se deschide o nouă epocă. Este o poezie care se bazează mai mult pe limbaj, pe un tip de evitare a realității. Adică Nichita Stănescu a preferat să fie genul de scriitor de turn de fildeș sau de glob de sticlă pentru care realitatea, pentru care lumea în care trăiește este o chestie absolut secundară, din care mai degrabă vrei să te extragi prin ceea ce faci tu. Este ca-n bancul ăla cu papagalul care e în cușcă și înjură și la un moment dat arunci o păturică peste el. Și el doarme când arunci păturica. Cam asta a făcut acea generație în frunte cu Nichita Stănescu și mie nu prea îmi convine chestia asta.

Părerea mea e că ar fi trebuit să-și asume și să fie ceva mai curajos și din punct de vedere etic și din punct de vedere al acroșajului la realitate. Nichita a fost curajos din punct de vedere poetic, fiindcă a experimentat formule pe limbaj, dar pe mine nu mă mai satisface doar poezia de limbaj. E o superioritate estetică acolo, dar care de fapt maschează, după părerea mea, niște realități. Sigur, Nichita are poezii foarte frumoase de dragoste, printre cele mai frumoase poezii de dragoste scrise în literatura asta. Dar altfel, eu nu prea cred în el. Cred foarte rar. E și chestia asta "sa-l crezi pe poet". Să-l crezi chiar și atunci când te minte cu nerușinare. Eu nu.

Reporter: Nichita sau Cărtărescu?

Claudiu Komartin: Mircea Cărtărescu e un mare scriitor, sigur. Printre poeții mei preferați a fost cândva. Când eram mai tânăr, dar iarăși sunt lucruri pe care eu le caut în altă parte și pe care le-am găsit la alți poeți ai epocii Mircea Cărtărescu. Fiindcă, hai să recunoaștem, e generația Mircea Cărtărescu. Dar generația asta a lui Cărtărescu a dat câțiva poeți senzaționali despre care se vorbește puțin, dar pe care eu îi iubesc și care au fost mereu repere pentru mine: Mariana Marin, Alexandru Mușina, Ion Mureșan. Florin Iaru, Traian T. Coșovei. Poeți foarte buni în generația asta. Mircea Cărtărescu s-a impus în generația sa. A fost mai impetuos și a avut un fel de inteligență tactică-strategică. Cărtărescu este un mare prozator, a dat "Nostalgia", o carte unicat în orice literatură. Cred că Levantul, iarăși, este o carte pe care nu o poți compara cu nimic. Orbitor I este un roman pe care îl stimez. Dar nu mă întorc cu mare entuziasm la poezia lui Cărtărescu.



Reporter: Ca să trag câteva concluzii. Poezia ta este este una care nu ocolește realitatea, O poezie care nu e a compromisului. Alegerea ta e către o inovare de limbaj și către un joc al cuvintelor cu conținut. E un portret Komartin. Posibil, nu?

Claudiu Komartin: Trăim în niște vremuri în care toată lumea vrea să fie fericită, comodă și să nu își pună prea multe probleme. Eu am vrut să fac o literatură care să pună probleme și să te ridice din scaun, să te scoată din casă în același timp. Eu sunt destul de hăituit de niște lucruri. Am niște demoni din copilărie care își fac treaba în continuare. Dar în același timp, asta voiam să spun, că nu îmbrățișez nici un fel de compromis, că am refuzat de fiecare dată compromisul oricât de strălucitor a fost.

Reporter: Compromisul?

Claudiu Komartin: Da, mici sau mari compromisuri care te trag de mână să închizi ochii la nemernicii, să închizi ochii la ceea ce este în mod evident nedrept și fraudulos. Ori poate avem impresia că trăim într-o lume liberă, dar nu e chiar așa. Uite, dau un exemplu cât se poate de personal, nu îmi place să vorbesc așa despre belele mele, dar eu sunt unul dintre cei câțiva scriitori care sunt pe o listă neagră. Cea a Uniunii Scriitorilor din România. Nu sunt publicat și nici nu se scrie despre cărțile mele în nicio revistă a Uniunii. Și aici sunt în aceeași companie cu Radu Vancu, Octavian Soviany, Radu Aldulescu. Nu sună asta cumva ca în 1987 vara? Și trăim într-o lume absolut liberă.

Sigur că eu am blogul meu. Sigur că pot să public oricând pe Facebook, dar în același timp expui o problemă legată de cum s-a așezat lumea în epoca asta liberal democratic capitalistă. Am un cenaclu care de 9 ani scoate o revistă proprie. Am o mică editură de poezie, unde cred că am scos peste 80 de cărți. Nu mai există o cenzură din partea statului, nu mai există un organ al cenzurii, dar pe de altă parte există o puternică cenzură capitalistă care ține de bani. Eu dacă nu am resurse pot să fiu cât de bine intenționat, pot să am proiecte admirabile, dar din cauza piedicilor pe care le pune sistemul aceste proiecte nu le pot pune în practică. E asta o lume cinstită? Este o lume dreaptă? Sunt niște întrebări pe care cred că avem datoria să ni le punem.

Reporter: Viața ta. Online sau Offline?

Claudiu Komartin: Da, recunosc sunt mult timp online. Folosesc telefonul cât pot, încerc să-l dozez cât pot. Dar nu știi niciodată cum online-ul îți intră în viață. Încerc să fiu atât cât pot eu de atent să aleg, să resping și să accept pe cine îmi intră în viață. Mereu mă gândesc că aș putea dedica lecturii mai mult timp, citesc considerabil mai puțin decât acum 15 ani. Sigur, poți să fugi în pădure să stai acolo și să mai cobori în cel mai apropiat sat o dată pe lună să-ți iei o butelie de gaz și medicamente. Nu știu, dar nu mi se potrivește povestea asta. Pot să fiu tranșant, la modul că nu am cont pe Facebook, nu am mail, nu am telefon. Nu e asta însă o soluție. Soluția este să te adaptezi și să fii, să rămâi tu însuți în noua paradigmă, fiindcă asta nu o să se schimbe.

Dimpotrivă, o să evolueze o să fie tot mai complicată, tot mai intrigată paradigma asta. Ideea este să găsești calea să funcționezi firesc, fără ca online-ul să fie un un sac pe care-l duci în spate sau fără ca asta să te faulteze la tot pasul intelectual sau sensibil. Adică trebuie să ajungem și o să mai dureze probabil vreo 10-15 ani, la un moment dat să ne potrivim ritmurile mentale și existențiale cu chestia asta, adică să devină o parte, o componentă firească a vieții noastre fără să ne confiște fără să ne facă niște sclavi. Cred că despre asta ar fi vorba să nu ajungem la acel grad de servitute în care să nu ne mai recunoaștem pe noi înșine. E un exercițiu. E o muncă. Dar cred că dacă o faci și poți să ai foarte mult de câștigat din lumea asta mult mai deschisă și în care ești cu sinapsele întinse în toate părțile deodată. Poate greșesc, poate ar trebui să fug în Insulele din Pacific și să mă proclam Regele ei. Dar prefer să fiu aici cu toate care sunt în jurul meu.




Claudiu Komartin (n. 1983, București) a debutat, în 2003, cu volumul Păpușarul și alte insomnii (Editura Vinea) pentru care a primit Premiul Național "Mihai Eminescu". I-au urmat Circul domestic (Editura Cartea Românească, 2005), Un anotimp în Berceni (Cartier, 2009) și Cobalt (Casa de Editură Max Blecher, 2013). În 2015 apare, tot sub egida Casei de Editură Max Blecher, volumul Dezmembrați (sub heteronimul Adriana Carrasco). Selecții din textele sale au fost traduse în peste 15 limbi, printre care și germană, editura vieneză Korrespondenzen publicându-i, în 2012, antologia bilingvă Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, tradusă de Georg Aescht.

În 2015 i-au apărut volumele Vrpce potaman za balu mesa (Treći Trg, Belgrad, traducere în sârbește de Ljubinka Stankov Perinac) și Bir Garip Roman (Yitik Ülke Yayınları, Istanbul, traducere în limba turcă de Gökçenur Ç.), iar la sfârșitul acestui an va apărea, în cadrul Târgului de Carte de la Sofia, volumul cobalt în limba bulgară (traducere de Lora Nenkovska). A tradus 5 romane din limba franceză și mai multe volume de poezie din engleză. Din 2009 organizează clubul de lectură Institutul Blecher, iar din 2010 este redactor-șef al revistei "Poesis Internațional" și al Casei de Editură Max Blecher.






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















2761 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version