​Love Story Education, campania Perspektiva, continuă. Astăzi ai prima parte a interviului cu scriitorul și jurnalistul Andrei Crăciun. Fiind o campanie pentru educația sexuală, am pornit de la semnificația înjurăturii cu "m..e". Am continuat cu criza apelativului "-oaie". Discuția despre familia tradițională ne-a dus inevitabil la primitivele noastre mentalități și la ipocrizia românească. N-am ocolit nici diferența dintre "viol" și "japcă", motivație a violenței sexuale: "dacă așa a făcut străbunelul", așa fac și eu. Pe scurt, românii sunt needucați. Familia tace, școala dă mesaje strâmbe. "Arătăm ca niște gorile scăpate de la zoo". Pe 26 septembrie veți citi partea a doua a dialogului cu Andrei Crăciun.

Andrei CraciunFoto: Arhiva personala

Să-ncepem cu semnificația lui m-ie

Reporter: Dacă tot vorbim despre educția sexuală, e cel mai îndemână să încep cu un eveniment foarte apropiat: „m-ie PSD”. Care-i semnificația?

Andrei Crăciun: Răspunsul este pe mai multe paliere: palierul unu este că „m-ia” din „m-ie PSD” nu înseamnă „muie”. Nu este o dorință a cetățeanului de a efectua un sex oral cu această abstracție care este un partid politic, nici măcar cu membrii săi. Mă rog, poate că există, dar eu nu am cunoscut până acum un om care își dorește în mod real să întrețină relații sexuale orale cu domnul Dragnea sau cu alți membri ai PSD.

„M-ia” din „m-ie PSD” cred că este mai degrabă o expresie a disprețului pentru care cuvântul ăsta era mai la îndemână. Într-un sens și mai larg, cred că „muie PSD” înseamnă „moarte PSD”.

Înseamnă un lucru pe care, evident, e neplăcut să îl spui, dar, pe de altă parte, neplăcut e și felul în care acest partid a condus România în ultimii 20 din 30 de ani. Practic, e o expresie a disperării cetățeanului, fie el din Suedia sau de la Roșiorii de Vede sau de la Videle, chiar și de la Videle, prin care spune: „Gata, de ajuns, până aici!”. E un fel de „De aici încolo nu se mai poate trece!”.

Este important că a apărut această chestiune din jurul „m-ii”, această discuție, chiar dacă mie, personal, mi s-a părut exagerată: toată țara se preocupă de dimineață până seara de plăcuța de înmatriculare a cetățeanului. Asta dacă o vedem simplist. De fapt, nu se preocupă de această plăcuță de înmatriculare a cetățeanului, se preocupă de ceea ce înseamnă Partidul Social Democrat, de felul în care gândește el să facă politică. Cumva, oamenilor le-a ajuns. S-a mers foarte departe din punctul de vedere al emițătorului, al cetățeanului.

Din punctul de vedere al receptorului, din punctul de vedere al PSD, cred că s-a găsit în sfârșit o limbă comună cu PSD-ul, un limbaj care poate fi înțeles și de membrii partidului din coaliția de guvernare. Dacă îi luai cu lucruri sofisticate, riscai să vorbești în gol. Așa, cu „muie PSD” au înțeles și ei despre ce e vorba.

Acum mi se pare că trăim într-o efervescență a „m-ii”

Reporter: Dar a fost un fel de test pentru toată lumea, dincolo de ținta politică. A fost un test al felului în care acest cuvânt a trecut prin spații, și pe la intelectuali, și pe la omul simplu. Oamenii simpli au înțeles, intelectualii au făcut un pas înapoi.

Andrei Crăciun:M-am gândit și eu la treaba asta. Exista în urmă cu câțiva ani o relativă pudibonderie în spațiul public. Îți aduci aminte probabil de „puie monta”. Săracul Ponta, chiar dacă ar fi meritat în logica celor spuse mai devreme despre dispreț, nu despre sex oral, ar fi meritat și el un „muie Ponta” cinstit.

Dar în urmă cu cinci ani poporul cocheta cu ieșirea acestei „mui” din dulap. O ținea ascunsă după niște jocuri, și ele relativ copilărești, de cuvinte.

Apoi ceva s-a întâmplat. Ăla a fost un fel de avertisment: „– Fraților, vă putem și înjura.” – „Nu contează!” Au mers mai departe, atunci și cetățeanul a mers mai departe și a luat lucrurile de-a gata. Acum mi se pare că trăim într-o efervescență a „muii”. De dimineață până seara dăm „muie”, e așa o bucurie de adolescent care a descoperit cuvintele astea care pot avea un înțeles care lor li se pare metafizic sau, dacă vrei, un înțeles adânc. Trăim într-o adolescență a democrației, pare că abia am descoperit că îi putem înjura pe cei care ne guvernează și suntem foarte fericiți că îi putem înjura. Totuși, această înjurătură este doar o metodă de defulare, fără consecințe. Adică după o „muie” nu urmează nimic, degeaba îl înjur pe unul care e vremelnic la conducere.

Ceea ce ar trebui să urmeze după o „muie” este o construire de mecanisme democratice viabile și alternative la cei cărora le dai „muie” de dimineață până seara. Or, asta e mai greu. Adică e mai ușor să ajungi în spațiul public și să ajungi să spui cuvântul „muie”.

E ceva ce probabil acum 15 ani nu ar fi fost posibil. Dar a fost „epoca Băsescu” care a adus și mai multă mahala publică și ușor s-au creat circumstanețele pentru a vorbi astfel. Mie nu mi se pare nimic obscen, chiar și ideea de a folosi cuvinte mai dure. Nu e nimic obscen în asta. Nici de a le vedea scrise. Ele sunt o formă a libertății de exprimare. Dacă unora li se pare vulgară sau nepotrivită, mă tem că este mai degrabă problema lor. Pentru că, încă o dată, oamenii nu vorbesc despre aceleași lucruri. Adică un intelectual care se arată ofuscat că se folosește cuvântul „muie” se gândește la o sexualizare excesivă a femeii, de exemplu, la o umilire, gândește dintr-o perspectivă feministă, că e ceva degradant, ceva de genul ăsta. Însă, repet, „m-ie PSD” nu este despre asta.

De fapt, „m-ie PSD” nu e nici măcar despre „m-ie”.

„Muie PSD” este despre PSD și despre ce a ajuns să însemne PSD în conștiința publică. Cred că oamenii ar trebui să fie lăsați să se exprime exact așa cum vor ei, nu poți să pui nici bariere, nici granițe în libertatea de exprimare pentru că apoi începi să practici cenzura. Adică e mai bine să fie mai multă „m-ie” liberă în spațiul public decât să nu fie deloc. Reporter: Duplicitatea... crezi că este o limită a acestei duplicități? Cum vorbești acasă vorbești și în public. Crezi că s-a spart gheața în sensul ăsta?

Andrei Crăciun: S-a spart și e social acceptat să vorbești așa. Lumea dintotdeauna a vorbit așa. Practicau mulți această ipocrizie despre care ai spus. Mie ce mi se pare grav nu e că oamenii au început să vorbească cu „m-ie” despre oamenii de la putere sau să fie „m-ia” foarte prezentă în spațiul public,

ceea ce este îngrijorător este că cei care conduc România nu știu să vorbească românește. Aia e o problemă de fond, nu faptul că această „coajă” de ipocrizie s-a rupt.

Pentru că era vorba de o ipocrizie. Oamenii, dacă voiau să vorbească așa, vorbeau. Nici acum nu stă cineva cu pistolul la tâmpla ta și până nu scrii pe Facebook „muie PSD” te împușcă în cap. E alegerea ta. Mie, ți-am spus, personal nu îmi place sloganul „muie PSD”, mi se pare nu nepotrivit în sensul în care se gândesc acești intelectuali foarte sensibili la vocabular, mi se pare că nu are suficient de multă ironie. Mi se pare prea „ghiolbănesc”, prea „de autobază”.

Înțeleg că s-a depășit faza la care umorul ne-ar putea ajuta și acum am ajuns la o disperare în care nu putem să spunem decât chestiuni de-astea radicale,

dar mi-ar fi plăcut un slogan mult mai soft și mai potrivit, care să însemne, de fapt, același lucru. Mie îmi place, de exemplu, sloganul „UE PSD”. Dacă aș fi lucrat la PSD și aș fi vrut să fac ceva frumos, să subliniez partidul din interior, când și-a adus domnul Dragnea porumbeii albi la București, bugetarii, pensionarii, susținătorii care au făcut marele miting îmbrăcați în alb, în puritatea psd-istă, atunci mi s-ar fi părut frumos un moment de Caragiale, să fie cineva care să îi îndemne să strige „UE PSD”, adică care să arate deplina aderare a partidului la valorile europene.

Nu poți să fii împotriva unui slogan de tipul „UE PSD” pentru că, de altfel, și partidul social-democrat își dorește la fel de mult ca noi să rămânem în Uniunea Europeană și chiar se mândrește că e partidul în timpul căruia chiar s-au semnat actele de aderare la Uniunea Europeană.

Deci, eu aș fi fost foarte O.K. cu „UE PSD”. Toată lumea înțelegea, nu trebuia să fie „muia”. Dar e O.K. și „muie”, până la urmă. S-a tot spus că, de fapt, vulgar în construcția asta e cuvântul „PSD”, nu cuvântul „muie”, ceea ce, cum ar spune și Ilie Moromete, e un punct de vedere.

„C-aie” e o manifestare a afecțiunii

Reporter: Avem o istorie recentă a lui „c-aie”. Îi auzi pe cei tineri „c-aie”în sus, „c-aie” în jos. E și o nuanță de ironie.

Andrei Crăciun: „C-aie” e o manifestare a afecțiunii, că nu îi spui „c-aie” unui individ cu care nu ești în relații tandre. Adică îi spui „c-aie” unui prieten. Să știi că am observat că ușor, ușor îl pierdem pe „c-aie”, și asta mi se pare nedrept. Deja suntem într-o criză a lui „c-aie”. „C-aie” era mai mult la începutul anilor 2000. Îți spuneam că în ultimul timp „coaiele” mi se par mai puțin folosite. Nu știu exact de unde venea, bineînțeles că înainte de „c-aie” a fost altceva. Erau foarte prezente pe albumele hip-hop, de exemplu.

Erau niște hituri, niște evergreen-uri ale muzicii hip-hop românești, de exemplu B.U.G. Mafia – „După blocuri” avea refrenul „coaie”; se auzea din două în două minute și se auzea în toată România.

Era ceva de genul că „totul în cartier se bazează pe c-aie”. De altfel, în acel album, „După blocuri”, la fiecare melodie întâlnești cuvântul „c-aie”. Asta nu înseamnă că oamenii ăștia au impus o modă, ci, dimpotrivă, înseamnă că acest lucru exista, iar ei doar l-au preluat și l-au folosit, sublimându-l în scopuri artistice. Acum, „c-aie” mi se pare într-o degringoladă, pe cale de dispariție.

Cuvântul care a înlocuit „coaie” este cuvântul „boss”. Dar nu este „boss” scris b-o-s-s, e b-a-w-s, e un fel de [băus].

Suntem într-o etapă mai internaționalistă, trăim o epocă globală, în care strămoșeștile noastre „coaie” s-au pierdut. O să se piardă și „muie PSD”, o să rămână o amintire sau există și varianta în care partidul se eternalizează la guvernare, iar opoziția cetățenească să își exprime prin „muie PSD” diferite forme de afecțiune. Am mai discutat această idee, nu e a mea, am mai întâlnit-o și am aderat la ea și am îmbunătățit-o. O să fie urări de Anul Nou: „Muie PSD, cumnate!”, „Muie PSD, nepoate!”, o să facă parte din viața noastră. Ar fi mai bine, atât pentru noi, cât și pentru PSD, nu neapărat să dispară PSD, ci să se schimbe semnificativ. Ceea ce probabil nu se va întâmpla.

„Pentru că suntem proşti, Cocoşilă.”

Reporter: Ce este obscen și ce este în regulă în zona lingvistică românească? De ce ne temem de aceste cuvinte? De ce românii se tem de aceste cuvinte?

Andrei Crăciun: Ți-aș răspunde tot cu un citat din Moromete: „Pentru că suntem proşti, Cocoşilă.”

Reporter: Dar cum arată această prostie?

Andrei Crăciun: Cred că granița asta și-o pune fiecare. Cumva, ajungem la numitorul nostru comun, al oamenilor care trăim aici, iau granița mea, iau granița ta, facem o medie aritmetică și acolo e granița. Dacă granița e impusă de o elită sobră, academică, scorțoasă și ipocrită, granița va fi sus. Dar asta pentru că nu este un proces democratic de obținere a graniței. În lumea în care suntem astăzi nu se poate obține altfel granița asta. Ea va tot coborî pentru că procesul va deveni tot mai democratic. Și atunci cred că tot ceea e este imaginabil de a se spune se va spune. Oricât de atroce sau vulgar li s-ar părea unora. Pentru că este mereu o negociere a acestei granițe. Eu am o graniță care practic nu există.

Pentru mine, care sunt un adept al libertății absolute de exprimare, oricine poate să spună orice. Pentru un om care își creează niște bariere care protejează cea ce înseamnă demnitate umană, decență și așa mai departe, pot să înțeleg, granița lui este foarte sus.

În societate, probabil va fi mereu o medie aritmetică între granița lui și granița mea. Dar aici va mai interveni probabil altceva, dacă nu a intervenit ceva, care e cumva un necaz pentru cei ce își doresc libertate de expresie totală, e un fel de cenzură ideologică. Nu e social acceptat să spui orice. Deși ar trebui să fie, atât timp cât nu jignești pe cineva făcându-ți un program care să treacă de la jignire la rănirea efectivă a cuiva. Și asta e o variabilă care va interveni mereu în această negociere. Adică granița se va duce natural tot mai în jos, dar, pentru că există această plasă de siguranță a limbajului corect politic, aceasta va fi trasă în sus și va rămâne la un nivel acceptabil. Dar ușor, ușor tot în jos se duce.

România, în foarte multe privințe și în primul rând în chestiunea mentalităților, este un stat primitiv. Ca orice stat primitiv, trăiește sub o cortină de ipocrizie.

Reporter: Vorbeai despre ipocrizie și mi-am amintit de momentul violului de la Vaslui. Violul e viol, frate. Cum femeia e de vină?

Andrei Crăciun: România, în foarte multe privințe și în primul rând în chestiunea mentalităților, este un stat primitiv. Ca orice stat primitiv, trăiește sub o cortină de ipocrizie. De exemplu, sarcinile la adolescente. De la 11, 12 până la 17 ani. Vorbim despre minore, așadar. Dacă o să consulți statisticile, o să vezi că suntem sub țări care pe care îndeobște românii obișnuiesc să le desconsidere. Adică avem o rată de sarcini nedorite la adolescente mai mare decât în Botswana, Africa. Îi salutăm pe această cale pe prietenii noștri din Botswana, nu vrem să îi supărăm. Luăm doar un etalon, să ne dăm seama unde suntem.

Ne închipuim că suntem mai aproape de Europa, dar suntem mai aproape de Africa subsahariană.

Și nu suntem în Africa subsahariană numai în chestiunea de mentalități și de efecte secundare ale lipsei de educație sexuală, ci și în alte privințe care au ca numitor comun educația. Suntem aici pentru că suntem prost educați. Suntem prost educați în familie, la școală, pe stradă, la televizor sau internet, unde ne pierdem noi vremea. Ca să mergem la cazul concret al întâmplării de la Vaslui, și aici aș vrea să spun ceva. Pentru că este una dintre marile mele plăceri să citesc ziarele locale. Și aș putea spune că fac asta în fiecare zi, am un mic program prin care mi-am selectat eu deja ziarele pe care vreau să le urmăresc din toată România. Am o idee despre ce se scrie în ziarele locale, de la Satu Mare până la Brăila. Aparent, zona Vaslui este o zonă de o virilitate ieșită din comun și cu o apetență sexuală cel puțin ciudată.

Mi se pare că la Vaslui este un Disneyland al iubitorilor de doamne în etate, de exemplu.

Sunt nenumărate aventuri sau chiar violuri abjecte la adresa persoanelor de vârsta a III-a. Ăsta e sentimentul comun când vorbești despre Vaslui. Pe de o parte, așa e. Presa reflectă treaba asta. Ce vreau să spun este că presa locală la Vaslui este mai bună. Convingerea asta se bazează pe faptul că știu foarte bine această țară și am parcurs-o la picior din nord în sud și de la est la vest. Și în Gorj, de exemplu, suntem tot pe acolo, statistic, la nenorociri sexuale. Dar pur și simplu nu aflăm despre ele pentru că presa din Gorj este mai proastă decât presa din Vaslui. Presa din Vaslui și-a descoperit această nișă, fiind preluată și de televiziunile centrale. Evident că atunci, întâlnindu-se cererea cu oferta, au dat și mai mult, și mai mult lucruri de genul ăsta. Dar oamenii sunt foarte buni. De exemplu, a fost un articol despre faptul că la spitalul județean din Vaslui a ajuns un cetățean cu un cocean de porumb băgat în fund în timpul unor practici sexuale solitare și ciudate. E de ajuns de tragic și de comic și atât.

Dar ca să vezi că presa vasluiană este foarte bună, oamenii de la ziarul ăsta au făcut follow up,

s-au dus să afle mai departe, să intre mai adânc în poveste. Și a doua zi au venit cu o continuare a acestei povești care mi s-a părut extraordinară, „gazitărește” vorbind, și au aflat al cui era păpușoiul care se afla în dosul cetățeanul. Adică ăla îl luase de la nea Ion. Mai țineți minte coceanul ăla de ieri? Era din gospodăria lui nea Ion și făptașul care și l-a băgat în fund l-a sustras în mod abuziv de acolo. Adică au făcut povestea rotundă. N-au oprit-o acolo. Asta ca să lămurim faptul că Vasluiul este un „parc al ororilor”. Pe de o parte e, pe de alta există niște explicații, cum se spune. Noi, fiind o țară primitivă, avem o diferență la care ajungi foarte ușor dacă cutreieri România, recomand această călătorie cu trenul, la clasa a II-a.

Există diferență între „viol” și „japcă”, foarte populară în zona Moldovei. Una este violul, alta este japca.

Carevasăzică, acum facem pe avocatul diavolului ca să punem lucrurile în context. Acești tineri fără căpătâi din Vaslui, care s-au dedat acelor fapte oribile, în apărarea lor au adus faptul că ei nu au participat la un viol, ci la o japcă. Ce e aia o japcă? Suntem șapte oameni și unul dintre noi convinge o domnișoară să întrețină relații sexuale cu el. Și eventual cu încă doi prieteni. Un caz ipotetic. Până aici e deja destul de ciudat. Dacă înțelegerea noastră nu se mai respectă și mai vin încă trei, pe lângă cei trei tocmiți inițial, asta în mentalul colectiv din anumite zone ale României se numește japcă, nu viol. Adică din nou ca la Voltaire, nu avem aceiași termeni când vorbim despre lucruri. Adică săteanul vasluian, trăind în comunitate, a îmbrășiat ideea că a fost o japcă care s-a terminat urât. N-a fost chiar un viol. Repet, totul pe fondul primitivismului nostru. De aici și ideea că femeia a făcut și ea ceva. Nu, femeia nu e niciodată vinovată când este supusă unei agresiuni, unui abuz de orice fel, fie el fizic, fie sexual, fie emoțional.

Femeia este abuzată în mod repetat și în mod barbar în societatea românească pentru că foarte mulți dintre noi suntem niște oameni primitivi. Pentru că nu am înțeles importanța demnității umane, un lucru elementar.

Mă uitam zilele trecute la cum se combate, într-o țară din Africa, sper să nu greșesc, cred că era Kenya. Erau niște sate care aveau o rată a violurilor înspăimântătoare, ceva îngrozitor. S-au dus niște ONG-uri să facă niște programe acolo și programele lor vizau educația bărbaților tineri din comunitatea respectivă. Adică a puștilor africani, adolescenți. „Uitați, măi, tineri adolescenți africani: nu e bine să faceți cutare și cutare, femeia are voință proprie, trebuie respectată.” Era o educație foarte corectă pentru că se făcea la ce există acolo de fapt, aplicată la situația din teren, nu era o chestie abstractă. Și lucrurile astea au dat rezultate, a scăzut rata violurilor de șase-șapte ori în comunitate. Pentru că, până la urmă, ne punem problema dacă acești tineri din Vaslui ar fi beneficiat vreodată de o educație serioasă, nu trucată.

Pentru că școala din România e o instituție-mamut, unde își lasă părinții copiii, să nu stea cu ei acasă. În principiu, cam asta e școala astăzi în România, sistemic: o instituție în care te duci și asimilezi niște lucruri mecanic, fără să fii în stare să faci niște procese logice, fie ele și elementare.

Ceea ce spun acum e valabil, statistic. Te uiți pe rezultatele pe care le înregistrează copiii care trec prin sistemul de educație românesc și o să vezi. Jumătate dintre ei, cel puțin, ies de acolo mai rău decât când au intrat, la 6-7 ani. Dacă ar fi avut un minimum de educație sexuală, mai ales de modele în comunitate, că dacă așa a trăit și bunelul, și străbunelul, și așa a trăit toată lumea, în care femeia e proprietatea bărbatului, o mentalitate patriarhală, biblică, dacă vrei, în sensul Vechiului Testament, de acum 5000 de ani, o să consideri că așa e normal faci și tu.

Reporter: „familia tradițională”?

Andrei Crăciun: Ce familie tradițională? Care familie tradițională? Dacă ne ducem în Biblie, ca să fim religioși, și vedem cum trăiau oamenii atunci, vedem stadiul la care se ajunsese. Erau niște barbari. Aia e tradiția pe care vrei să o urmezi? E o prostie. Nu poți să faci din asta o politică publică.

Pe fondul religiozității poporului nostru, respingem categoric ideea de educație sexuală pentru că o să vină Soros și cu olandezii și o să ne răpească copiii și o să-i facă homosexuali. Este o prostie.

Trebuie să te uiți în mod normal la situația la care ești. Unde ești în momentul ăsta? La nivelul Botswanei. Biserica, chiar dacă este o instituție conservatoare, are pârghiile să fie și o instituție corectă. Adică o instituție care să ajute oamenii. O educație sexuală corectă, după părerea mea, nu intră în opoziție cu o viață religioasă. Ajută un om să nu fie un neisprăvit, care nu a devenit.

Iar la devenirea unui om e foarte importantă această întâmplare, viața sexuală, care poate distruge viața unui om pentru totdeauna: sunt familii disfuncționale, sunt întreținute, se fac aceste distincții între „viol” și „japcă”, despre care am discutat, și multe alte lucruri odioase. Totul pentru că suntem primitivi și needucați

Reporter: Părinții de ce ce nu vorbesc cu copiii? Spuneai mai devreme despre această celulă de bază, despre familia tradițională, de ce nu îi spui celuilalt?

Andrei Crăciun: Eu provin dintr-o familie de profesori de matematică. Părinții mei sunt profesori. Și sunt de peste 30 de ani. Îți spun asta pentru că am avut ocazia, cât am stat acasă, până la 18 ani când am plecat la facultate și apoi revenind periodic, să văd cum se face educația dinspre oamenii care ar trebui să o facă de la catedră.

Și vreau să spun că în școala românească, chiar dacă ești progresist și liberal, ideologic vorbind, ai idei privind libertatea, sistemul este atât de opresiv cu oamenii care ar vrea să facă asta, că până la urmă te blazezi și tu și renunți.

Asta la nivel de școală, unde teoretic ai niște oameni care cât de cât ar trebui să fie un pic peste mult din ce au copiii ăștia acasă. Dacă nu funcționează treaba asta nici la nivel de oameni care au cât de cât carte, care să fie profesori, educatori care să te învețe lucruri despre viață, nu doar formule și să știi mecanic între ce ani a trăit Ștefan cel Mare. Nu te ajută la nimic în mod obiectiv, trebuie să înțelegi niște mecanisme. Dacă oamenii ăștia nu pot să educe niște copiii, cum poți să ai pretenția de la ce au ei acasă? Pentru că ce au ei acasă e mult mai rău, în cele mai multe cazuri. Eu, tot așa, mergând prin țară și lucrând cu comunități dezavantajate și luând interviuri în cele mai groaznice locuri, am observat un alt fenomen îngrijorător. E empiric ce-ți spun, n-am statistici pentru că nu există. Statul nu știe nici cât cetățeni are, adică nuanța pe care vreau eu să o introduc acum e foarte complicată.

Dar am constatat faptul că școala românească, proastă cum era ea chiar și înainte de ’89, în mediul rural părinții și în unele cazuri bunicii, că fac copii de timpuriu, au mai multă școală decât copiii lor.

Adică rata de abandon școlar reală în mediul rural românesc este imensă. Părinții au 7-8 clase, iar copiii de facto nu merg mai mult decât atât. E o involuție aici, în loc să fie o evoluție firească. Ei, gândește-te că un om care a făcut 8 clase și a terminat formarea lui de om educat acum 30 de ani trebuie să transmită asta unui copil care nici el, la rândul lui, nu are școală și nicio formă de educație reală, în condițiile în care lumea s-a schimbat foarte mult, iar accesul la informație și de altă natură nu mai este restricționat.

N-avem niciun fel de educație ca să nu mai arătăm ca niște gorile scăpate de la zoo

Reporter: Dar sexul nu are legătură. Îi spui celuilalt: „Bă, așa se face”.

Andrei Crăciun: Îi spui. Dar dacă nimeni nu a făcut asta cu tine în primul rând, dacă părinții tăi nu au făcut asta cu tine, dacă nu știi pe nimeni care să fi făcut asta cu copilul lui, nu te apuci tu. De asta insist pe ideea asta de educație. Nu poate să îți vină ție ideea asta peste noapte. Și, dacă îți vine, ești un caz izolat. Adică tu ai nevoie aici de o educație de masă, programată cultural și politic, ca mentalități. Acest tablou este foarte complex: cuprinde sărăcie, cuprinde lipsă de educație, cuprinde, pe de altă parte, problemele secolului XXI – accesul mult mai facil la material pornografic, de exemplu. Eu, de când eram adolescent, am un episod foarte comic. Nici pe vremea aia nu se făcea educație sexuală și probabil că nu s-a făcut niciodată. Este una dintre nenumăratele tipuri de educație care ne lipsesc. N-avem nici educație financiară, nici ce să mâncăm, când, cum, ca să nu mai arătăm ca niște gorile scăpate de la zoo, n-avem nici măcar o educație în sensul logicii, pur și simplu școala românescă nu ne învață să fim logici. În schimb, avem o educație, un simulacru de secol al XIX-lea. Adică lumea se îndreaptă către secolul XXII, iar noi suntem după alte reguli. Ziceam că în adolescența mea am văzut o chestie foarte frumoasă și vreau să ți-o povestesc acum. Eu am copilărit și am fost adolescent în anii ’90. Și atunci a fost o explozie de gazete tipărite, de reviste mai mult sau mai puțin erotice.

Și, la un moment, dat niște adolescenți foarte pofticioși ai timpului meu, dorindu-și foarte mult – cred că pot să îi spun numele revistei, că nu mai există, se numea Revista „Galeria”, o revistă porno foarte cumsecade și până la urmă era ceva ce adolescenții își doreau –, nu numai că au vandalizat un chioșc de ziare ca să sustragă revista, ci au luat chioșcul cu totul și au fugit cu el pentru că, dacă iei chioșcul și îl duci undeva în afara orașului sau într-o pădure, acolo îl poți vandaliza în liniște.

În schimb, dacă vandalizezi un chioșc și iei o revistă e mai riscant. Dacă vezi niște oameni cu un chioșc în spate e ceva normal, „mută și ei chioșcul ăla undeva”, pe când unul care sparge un chioșc cu piatra și fură de acolo o revistă porno pentru a se deda onanismului e ceva ciudat. Întâmplarea asta spune foarte multe lucruri. Pe lângă faptul că e comică și frumoasă, spune că adolescenții dintotdeauna și de pretutindeni vor avea dorința extrem de firească de a cunoaște lumea în toate nuanțele ei. Adolescenții nu se vor schimba. Chiar dacă noi nu mai suntem tineri, câteodată e bine să îți amintești că ai fost tânăr, apropo de practicarea onanismului, care, de asemenea, pare un subiect tabu, chiar dacă nu ar trebui să fie pentru că e mai des întâlnit decât sucurile răcoritoare.

Există tot felul de legende care însoțesc treaba asta: că o să-ți cadă nasul, că o să orbești, că o să ajungi ciung, câte și mai câte, pentru a-i dezvăța, în special pe băieți, de greaua povară de a plăti tribut lui Onan. Bine ar fi să depășim și etapa asta.

Ar fi bine să o depășim pentru că nu folosește nimănui la nimic. Nu există un cuvânt de povață părintească – „Lasă, se întâmplă, o să treci peste asta, o să te maturizezi emoțional și sexual” – pentru că nu ne-a învățat nimeni să îl spunem niciodată. Nu există leac pentru onanism de când lumea și pământul. Pe vremuri, în armată, le dădeau ceai de nu știu ce ca să se liniștească. Și erau tineri de 20 de ani, nu copii de 13-14 ani. O.K., se sperie părinții îngrozitor că sexualizarea vine mai devreme peste copiii lor, că nu mai sunt lucrurile așa cum erau. E normal că nu mai sunt lucrurile cum erau, nici străbunicii noștri nu au trăit aceeași viață ca străbunicii lor. Și tot așa.

Lumea se schimbă și se duce în direcția asta. Ca să îți crești copilul, ca să facă față în lumea în care el va trăi, trebuie să ții cont de realitățile lumii în care va trăi, nu ale lumii tale ideale sau ale lumii în care tu ai trăit.

Asta e o altă problemă în care educația ți-ar fi trebuit. Dacă știai puțină logică, ți-ai fi dat singur seama de asta, nu ar fi trebuit să vină cineva să ți-o spună. Ai fi știut singur: „Da, copilul ăsta în lumea asta o să trăiască. Nu pot eu să schimb cu totul lumea asta, astfel încât să îi fac un climat ideal.” Nu mai avem maidane, nu se mai joacă, stă toată ziua cu nasul în tabletă și așa mai departe. O.K., pornesc de aici, de la realitatea asta. Fac deja meseria pe care o faceți voi aici de mulți ani și mă încearcă, cum vă încearcă și pe voi probabil, adeseori sentimentul inutilității. Adică e bine să crezi că e important ceea ce faci și că lumea o să se uite și o să zică: „Da, bă, grăsuțul ăla în tricou roz care vorbește de toate prostiile are dreptate. Ia să iau eu aminte la ce zice.” Din experiența mea de până acum, îmi dau seama că asta nu se va întâmpla. Sau, chiar dacă se va întâmpla, se va întâmpla cu un efect mult mai limitat.

Așa că consider că e mult mai bine pentru oamenii care vor să schimbe lucruri, sigur că media are un rol important în ansamblu, dar la bucată, la intervalul cât poți să faci tu de bine, dacă vrei să faci bine, de exemplu, să propovăduiești educația asta de toate felurile despre care am vorbit, să participi cu materialele astea pe care le faci acum, să faci cumva ca materialele astea să ajungă la elevi, la o anumită vârstă, desigur, la tineri. Acum nu știu dacă tinerii intră ei de bunăvoie să se uite la ce le punem noi pe site-urile și ziarele unde lucrăm.

Probabil că nu. Chiar dacă faci ceea ce trebuie, nu faci ceea ce trebuie până la capăt, că nu ajunge până la ei.

Citește interviurile campaniei PERSPEKTIVA: Love Story Education

Andrei Oișteanu: Românii între vaginofobie și ginofobie

Andrei Oișteanu Epoca hippie, sexualitate - riscurile meseriei

Ana Barton și vremea inițierilor

Ana Barton și necesitatea educației de viață privată

Cine este Iulian-Andrei Crăciun

Blog

Facebook

Iulian-Andrei Crăciun este, din 2005, ziarist.

Atunci a câștigat la secțiunea „Talentul anului” a Premiilor „Ioan Chirilă”, a intrat în echipa ziarului „Evenimentul zilei”și a zăbvoit acolo până în octombrie 2009. De la 1 noiembrie 2009 până la 6 martie 2013 a condus secția de publicistică a ziarului „Adevărul”, cu care, în ciuda unei despărțiri categorice, a reușit să rămână în relații tandre, mai ales în blogosferă.

La sfârșitul anului 2011 se adaugă proiectului media premium România de la zero.

Semnează de obicei Andrei Crăciun, alteori Iulian-Andrei Crăciun, sau, chiar și mai simplu, Iulian Andrei. Are colaborări cu mai multe publicații, nu doar din on-line, prezentând încă o păguboasă nostalgie după presa scrisă.

A fost confirmat drept cel mai bun tânăr jurnalist de cultură din România, în anul 2010, premiu oferit de Fundația Freedom House, după ce cu un an înainte se situase pe un rușinos loc doi în aceeași întrecere.

Era, în 2011, conform Clubului Român de Presă, cel mai bun editorialist din România, și, cum de atunci nu a mai avut loc nicio confruntare în acest sens, putem spune că încă mai este.

În anul 2012, la premiile Superscrieri a fost desemnat, alături de Vlad Stoicescu, cel mai bun reporter din România, după ce cu an înainte ocupase un scandalos loc trei tot în întrecerea reporterilor.

În primăvara anului 2013 în cadrul concursului „Superscrierea cititorilor”, un text de-al său dintr-o berărie din Chile se clasează pe primul loc în preferințele publicului, la o distanță considerabilă de concurență, dar ierarhia este întoarsă de un juriu și rămâne fără acest trofeu.

Tot în primăvara acestui an fuge, temporar, în Cuba.

A beneficiat de mai multe burse în jurnalism, atât în țară, cât și în străinătate. Are studii superioare în patru domenii, administrație publică, științe politice, istoria ideilor și mentalităților, cultură și civilizație ebraică. A studiat în România și în Israel.

Este poet și prozator, publicat în mai multe volume colective, inclusiv la edituri prestigioase, precum Art sau Humanitas.

Mai mulți dintre marii tineri ziariști români din zilele noastre îi datorează carierele, ceea ce, nu foarte delicat, nu omite, din când în când, să le amintească. Așa cum știu cei care deja îl citesc, multe dintre rândurile de mai sus sunt, de fapt, profund autoironice.

Modelul său în gazetărie, în literatură, ba chiar și în viață, este Radu Cosașu, de la care a învățat să ia totul în tragic și nimic în serios. Uneori, îl găsiți și pe facebook.

Întrucât nu are altă sursă de venit în afară de scrisul lui, vă scrie povești, fără să vă ceară pomana. Jurnalismul de calitate, totuși, costă, așa că apelează la bunul vostru simț, pentru ca presa liberă să meargă mai departe, iar el, Crăciun, să supraviețuiască. Pentru aceia dintre dumneavoastră de modă veche, old school carevasăzică, există deschis un cont pe numele său la Banca Piraeus.

Iată coordonatele: Crăciun Iulian-Andrei. Cod IBAN: RO37PIRB4212406267001000