Televiziunile consacrate turmentării populației s-au întrecut duminică în a transmite din toate pozițiile (de la sol, din aer, din apa piscinei) țipătoarea nuntă a lui Borcea, ins pe care gospodinele nepasionate de fotbal nici nu l-ar cunoaște dacă n-ar fi subiect de bârfă, divorț și romance de mahala. Iar dacă tăvălela e mare, în capul mesei s-a pus Nașul, Becali Gigi, alături de alți ”nași” ai mafiei fotbalistice. Dar asta doar din auzite, fiindcă am făcut ce era sănătos de făcut: am folosit telecomanda pentru a sări peste imaginile pestrițe și totodată sfidătoare ale non-evenimentului. Se poate deduce că și acum, ca și în alte numeroase ocazii, jurnaliștii au evitat să stabilească agenda mediatică după criteriile profesiei, lăsând ca ea să fie stabilită din exterior de cei care vor să fie primadone, să fie văzuți și admirați de prostime pentru opulență, putere etc. și obțin publicitate prin strategii primitive bazate pe senzaționalul facil, pe spectaculosul ieftin (sau, în acest caz, exorbitant), pe finanțări netransparente (o șpagă mică, o sticlă de ceva, o felie de tort), toate în ridiculizarea meseriei de ziarist declarată importantă și demnă. Codul Deontologic Unic al Presei din România spune la art.4.2: ” Jurnalistul nu va accepta invitaţii care nu îi sunt necesare în activitatea jurnalistică”.
Oricât ar părea de didactic și de antipatic, profesia de jurnalist nu poate fi apărată perfect nici de legislația internă, nici de cea europeană sau internațională, cât se poate apăra singură prin respectarea normelor și demnității profesionale. Chiar în condițiile în care Internetul, YouTube, interactivitatea au lărgit accesul publicului prin mijloace tehnice la îndemână, așa încât se poate face fotografie, radio, televiziune, transmisie de date cu un simplu telefon mobil, totuși jurnalistul ar trebui să se deosebească de actorii aleatori. Cel puțin atât cât se deosebește tâmplarul meseriaș de omul care bate din când în când un cui prin casă. Dar numai în condițiile în care abilitățile și codurile profesiei sunt respectate.
Unele reguli se găsesc la frontiera bunului-simț. Un exemplu: într-o emisiune la Realitatea TV despre nepăsarea autorităților, este invitat un pensionar lovit cu mașina de fata comisarului șef de la Garda Financiară din Constanța. Omul și-a pierdut un picior în accident și se târăște de peste un an în justiție. Moderatoarea și reporterul de teren relatează povestea folosind insistent termenul ”bătrânul”. Solicitat în direct să-și spună păsul, omul precizează și repetă că el nu se consideră ”bătrân”. La fel, în Jurnalul TVR de duminică: o știre prezintă isprăvile unui ”bătrân”. De data aceasta, omul nu este în direct să se poată disculpa pentru vârstă. Prima TV la rândul ei abundă în relatări despre ”țigani” sau ”infractori”. Dacă nu se spune despre personajele știrilor că sunt ”bătrâni”, ”babe”, ”șchiopi” sau ”chiori”, se spune adesea că sunt ”țigani” sau ”unguri”. Nu este vorba despre cuvinte tabu, ci despre folosirea adecvată a termenilor în funcție de relevanță. Același Cod Unic precizează: ”Se vor menţiona rasa, naţionalitatea sau apartenenţa la o anumită comunitate (religioasă, etnică, lingvistică, sexuală, etc) numai în cazurile în care informaţia este relevantă în cadrul subiectului tratat”. La fel și vârsta. Instrucțiuni detaliate se gasesc și în Ghidul de bune practici în relatarea despre minorități. Asta în cazul că interesează pe cineva din breaslă care sunt regulile ei.
