Oricat ar parea de ciudat, ca elev, viitorul lider al organizatiei comuniste de tineret a Romaniei, cel care raporta secretarului general bucuria de a indeplini „maretele obiective”, era complet apatic, chiar flegmatic, din punct de vedere al militantismului revolutionar. Pe scurt, il s’en fichait. Altele erau preocuparile, framantarile, nevrozele si pasiunile sale. De fapt, ma intreb daca a devenit membru UTC in acea perioada ori a fost pur si simplu „cooptat” odata intrat la facultate, ipso facto, ca membru al UASR. Pana in 1969, de fapt, UTC-ul era ca si inexistent in scoli. Sedintele aveau loc odata la trei luni si nu durau mai mult de jumatate de ora. Dupa august 1968, insa, Ceausescu a tinut sa resuscite vigilenta si sa reintroduca metodele de indoctrinare din trecut. Ion Iliescu l-a servit cu zel, ca prim-secretar al CC al UTC si ministru al tineretului. In primavara anului 1969 au fost adoptate deciziile de „intensificare a muncii in randurile tineretului”, ceea ce a dus la obligativitatea sedintelor lunare, a informarilor politice etc Chiar si in aceste conditii, nu mi-l amintesc pe Nicu prezent in vreun fel.
Istoria politica nu se reduce la analiza de structuri, are nevoie sa includa dimensiunea subiectivitatii, a expereintelor personale, a amintirilor, jurnalelor, scrisorilor etc Tocmai acest lucru il fac istorici precum Orlando Figes, Simon Sebag Montefiore, Igal Halfin si Jochen Hellbeck. Imi scrie vechiul meu prieten, istoricul de arta Radu Stern, legat de cateva episoade pe care, in pofida a ceea ce el numeste ,memoria mea de elefant”, le pierdusem din vedere. Imi aduce aminte de momentul accidentului de condus, urmat de lunga absenta si de reaparitia „delfinului” la scoala, cu urechea cusuta (cred ca avea 14 ani). Liliana Dragan a fost colega noastra pana in clasa a IX-a. Locuia pe Iuliu Tetrat, colt cu Jean Texier, strazi cu nume de aviatori morti in Primul Razboi Mondial, vizavi de mine. Tatal ei, tipograf de meserie, il cunostea pe tatal meu.
Cea mai buna prietena a Lilianei, care locuia la cateva case mai incolo, spre Piata Dorobanti, a fost, ani de zile, Jacqueline (Jackie) Filip, fiica lui Gheorghe (Georges) Filip, unul din conducatorii maquis-ului din zona Sud in rezistenta franceza, ulterior consilier pe probleme economice la Consiliul de Ministri. Cel putin egal ca merite cu un Gheorghe Gaston Marin sau un Mihail Florescu, absolvent de Politehnica in Franta, Filip a fost tinut pe pozitii secundare, probabil chiar cu „ajutorul” deloc binevoitor al acestor doi „amici”. Nu era unul dintre favoritii lui Gheorghiu-Dej, precum Gaston, seful de cabinet al liderului comunist la Ministerul Comunicatiilor in primii ani de dupa 23 august 1944. Mama lui Jackie si a fratelui ei Claude, Annie, o femeie de o admirabila distinctie, era, ca si Bobbie Gaston, ca si Nellie Florescu, ca si Betka Vasilichi, ca si matusa lui Radu Stern si a lui Andrei Manoliu, Mimi Schwimmer, vaduva doctorului Schwimmer care lucrase in spitalul Brigazilor Internationale cu mama mea, frantuzoaica. Jackie a fost colega, la „Petru Groza” cu Tudor Jebeleanu. Familia Filip a plecat devreme din Romania, prin 1967. Veneau adeseori pe la noi, erau extrem de scarbiti de to ce se intampla. Tot pe Iuliu Tetrat locuia si familia Banyai. Ilegalist faimos, fost rector la Universitatea „Bolyai” din Cluj, istoric oficial cazut intr-o relativa dizgratie, Ladislau Banyai fusese la un moment dat ministru adjunct al invatamantului. Il vedeam des pe strada pe Peter. La un moment dat, impreuna cu prietena mea Donca Vianu, mergeam pe la el sa ascultam jazz. Cu fiul lui Mihail Florescu, Alexei, am ramas prieten pana in ziua de azi. Mi-a inlesnit accesul la fabuloasa biblioteca de istorie, filosofie si sociologie a tatalui sau. Fara cartile imprumutate de la Alexei (Alica) nu cred ca mi-as fi putut scrie teza de doctorat. Tot el m-a ajutat, in iunie 1990, sa intru la Spitalul de Urgenta, sa-l vad pe Marian Munteanu. Om de o mare onestitate, Alexei a trecut, cum se spune, cu arme si bagaje, de partea fortelor anti-totalitare, a fost unul dintre psihologii care i-au ajutat pe grevistii foamei din Piata Universitatii in iunie 1990. Despre perioada amintita de Radu am scris un articol aparut in „22” in 2005. L-am reluat acum pe blogul meu cu o introducere legata de tema acestui serial. Cartea de memorii a marii actrite Simone Signoret se intitula „La nostalgie n’est plus ce qu’elle etait”. Nu gresea…
