Studiind noul acord de plafon al datoriei SUA, obţinut în ultimul moment, putem vedea că nu este decât un evident târg politic, un alt exemplu de răspuns ce decurge din ideea care a dominat toate crizele financiare, începând chiar de la soluţia Greenspan pentru prăbuşirea bursei din 1987. Scopul evident al acestui acord de buget este să transforme alegerile prezidenţiale din SUA într-un referendum între membrii GOP anti-taxe și democraţii pro-taxe. Nici mai mult, nici mai puţin.

Chiar în timpul dezbaterilor legislative care au dus la aprobarea contractului, s-a pus mereu problema poziţionării politice – niciodată detaliile nu au intrat în discuţie. Acum, forma finală a contractului trebuie aprobată de vice-preşedintele Biden, iar marea bătălie urmează a se da în noua formațiune, aşa-numitul Super Congres – o adevărată contradicţie în termeni.

Singurul lucru Super la acest nou Super Congres este faptul că politicienii îl celebrează ca o victorie a omenirii, chiar şi în contextul în care un puşti de nouă ani îşi poate da seama ce este el de fapt: o cale de a împinge noua împărţire necesară a poverii datoriilor în următorul ciclu electoral.

Este foarte clar că Super Congresul nu va fi de acord cu nimic, chiar şi înainte de promulgarea contractului ca lege. Acest lucru se datorează blocajului creat de democraţi, care nu vor să reducă cheltuielile, și de republicani, care nu vor să mărească taxele. Între timp, chiar şi presupusele economii ale acordului contravin unui scenariu elementar, care măreşte datoria SUA cu 10 trilioane de dolari pe următorii 10 ani (şi asta, doar în contextul unei prevăzute creşteri economice puternice). Economiile realizate din acest plan nu vor face decât să reducă „viteza” de creştere a datoriei, nu să o reducă. Cred că, în capul politicienilor, cele două sunt aproape acelaşi lucru – ei cred că e de ajutor să te îndrepţi spre marginea prăpastiei cu 80 de mile pe oră în loc de 100 – Ca să vezi ce soluţie!

Ruptura dintre dezbaterea politică şi urâta realitate fiscală din SUA este, din păcate, evidentă şi în alte regiuni afectate cum ar fi Europa, Rusia şi Asia. Această ruptură pare să fie parţial cauzată de inutila agăţare de un pai la care s-au dedat marii preoţi ai înfricoşătoarei ştiinţe a economiei. Eforturile lor de a vindeca boala creşterii slabe, a acumulărilor de datorii şi a apatiei din sistemul politic au eşuat mizerabil.

Nu există reţete „de bune practici” pentru conducerea unei economii. Da, fără îndoială, când ai nevoie de viteză, o planificare economică clară te va duce cel mai rapid de la punctul A la punctul B. În contextul în care creşterea stagnează şi apar durerile dezechilibrelor financiare trecute, acest tip de economie va aloca resursele și capitalul ineficient, încercând să sprijine un sistem care nu se mai poate susţine. Pe de altă parte, o economie de piaţă, va putea, teoretic, să aloce resursele pentru a obţine cele mai bune rezultate. Până aici, toate bune!

Experimentul Rezervei Federale cu rata 0 a dobânzii s-a dovedit a fi testul real pe care modelele economice nu au reuşit să-l treacă. O politică cu o rată 0 a dobânzii face ca totul să pară pozitiv la început – aşa cum o rată 0 face să pară posibilă obţinerea unor fonduri infinite. Acest lucru este implicit problematic, dar ceea ce a „ucis” monetarismul a fost capacitatea organizaţiilor şi a băncilor de a-şi crea „bani proprii”, bani ce nu se puteau măsura în cadrul filosofiei monetare tradiţionale „Gândiți-vă la derivate și altele”. Aici e marea diferenţă – înfricoşătoarea ţintă și ipotezele sale Keynesiene au uitat să respecte vechea regulă de bază: dacă obţii rezultate greşite, schimbă premisele. De schimbarea premiselor este nevoie acum - la datoria SUA, la datoria EU şi la realocarea resurselor globale.

Acest joc al scorului – relativ – faţă de liniile de bază, de regulile nescrise, de alegeri, trebuie neapărat să se schimbe.

Vestea bună este că aceste schimbări absolut necesare au deja loc – cel puţin la nivel micro, pur şi simplu pentru că aceste economii de micro-nivel trebuie să se schimbe pentru a supravieţui – micile companii sau afacerile casnice nu îşi permit iluzia că nu trebuie să plătească ipoteca sau alte datorii, ele îşi ajustează standardele de viaţă la nivelul câştigurilor şi trec mai departe. Rămân extrem de încrezător în capacitatea individului de a gestiona o criză. Dar sistemul politic şi consilierii acestuia trebuie să se întoarcă la verificarea premiselor – altfel, în scurt timp, vor ajunge să poarte tichii de bufon. După faimoasă expresie a lui Einstein: „Dacă repeţi acelaşi experiment şi te aştepţi la alte rezultate, eşti un idiot” - acestea sunt cuvintele lui Einstein, nu ale mele. Şi ca o variaţie pe aceeaşi temă, există şi acea mult citată definiţie a nebuniei: „să faci mereu acelaşi lucru şi să te aştepţi la alte rezultate”.

În încheiere – de la mijlocul lunii mai am avut o poziţie negativă faţă de riscuri (nu mai avem gloanțe de argint), dar acum am trecut la o poziţie neutră.

Viitoarea conferinţă Jackson Hole Fed (unde anul trecut Ben Bernanke a sugerat rezultatele QE2) şi bătălia de salvare a Europei de la contaminarea cu datorii suverane ar putea deschide unele oportunităţi. Voi fi total mulțumit, dacă vom atinge ţinta noastră medie S&P500 de 1200/1210 (în momentul în care scriu aceste rânduri suntem la 1245). De asemenea, am început să cumpăr pe activele cu venituri fixe, întrucât scneariul meu de bază legat de colapsul creșterii SUA acum s-a împlinit. Prevăd că viitoarea subgradare a SUA şi costurile fondurilor marginale din Europa vor fi elementele cheie ce ne vor duce la o adevărată criză 2.0 – o fază în care investitorii vor lăsa în urmă veniturile fixe – şi vor căuta valori solide a căror active ar putea aduce o oarecare creştere relativă.