În ZF-ul de ieri, Cristian Hoştiuc publică un articol de opinie despre generaţia managerilor care, teoretic, “schimbă România”. Repet, teoretic. Pentru că, practic, generaţia asta nu schimbă aproape nimic. Per ansamblu, Hoştiuc are dreptate, vorbim de tineri care nu dau doi bani pe o politică reprezentată de “-escu” – apropo, ca o glumă proastă, sper că realizaţi că, din anii ’50 încoace, România a avut preşedinţi ale căror nume conţine sufixul -escu, deci nici la următoarele alegeri nu va ieşi Ponta preşedinte. Vorbim de tineri care au înţeles nevoia de eficienţă. Şi vorbim de tineri care au priceput că doar munca îi poate scoate din mizerie.
Acum, hai să vedem şi imaginea de ansamblu. Vorba americanului, “think big”: peste 20 de milioane de români, dar numai cîteva mii de manageri destupaţi. Milioane de şomeri şi de asistaţi social, milioane de copii şi pensionari, oameni care muncesc mai bine în străinătate. La cei cîteva mii de manageri în multinaţionale sau în companii medii româneşti, unde chiar se munceşte, în ciuda unui climat fiscal scîrbos şi a unor politici de toată jena, se mai adaugă vreo cîteva sute de mii de angajaţi în jurul lor.
Nu vă bucuraţi prea mult, că nu sună deloc bine. Avem maximum 3,5 milioane de români cu contracte de muncă, dintre care majoritatea sînt în provincie, fără să-i punem la socoteală pe angajaţii la stat. Cîte multinaţionale vedeţi în provincie? Un Nokia la Cluj, nişte oţelari la Galaţi, încă o companie mare în Iaşi (nu mă-ntrebaţi care, că am uitat şi nici n-am chef să caut), Dacia, Ford şi… Şi? Mai ştiţi şi altele? Din care scădem Dacia şi Ford, unde se munceşte într-o mentalitate românească (“patronul face profit, nouă nu ne măreşte lefurile, să facem grevă!”, respectiv “n-am leafă destulă, ia să ies pe poarta fabricii cu nişte bujii, iar dacă sîntem daţi afară pentru furt, îi dăm în judecată” – exemple relativ recente).
Din ochi, nu cred că sînt mai mult de 500.000 de oameni (iar estimarea mea e, probabil, exagerat de mare) ce muncesc într-un climat cît de cît corporatisto-meritocratic. Să zicem că-s chiar şi atît de mulţi. 90% sînt cei care fac munca de bază (exemplu, companie telecom: lucrători în magazine, în call-centere, distribuţie) şi care nu au ocazia să schimbe ceva în companie, la nivel mare, căci nu sînt factori de decizie, nu fac strategii etc.
Să zicem că ne rămîn 50.000 de manageri. Cum vor schimba ei România? Căci sînt extrem de puţini cei interesaţi de politică. Da, schimbi România la nivel de taxe şi impozite pe care compania le plăteşte statului, dar noi vom muri şi vom avea la putere aceleaşi clanuri de interese. Cei mai buni dintre tinerii manageri de azi vor primi oferte de muncă în alte ţări. Şi vor pleca, pentru că una e să munceşti înconjurat de mentalităţi româneşti şi alta e să munceşti într-un climat decent. Da, peste tot există mîncătorie, dar meritocraţia este mai de preţ la alţii. Noi încă ne-am obişnuit după modelul comunist – şi asta se vede la stat -, unde din zece angajaţi, doar doi muncesc.
În articolul din ZF, se precizează că mulţi dintre ei ar dori ca România să fie “mai antreprenorială” (scuzaţi barbarismul). De acord, însă nu şi atunci cînd statul te toacă mărunt şi-ţi ia şi ultimul leu. Nu şi atunci cînd TVA-ul este de 24%, iar impozitele nu te lasă nici măcar un deget să-l mişti. Ca să porneşti o afacere, vei pleca de jos, vei rula puţin la început, deci şi profitul va fi mic. Ca să creşti, trebuie să îţi fidelizezi oamenii, iar asta înseamnă şi o leafă mai mare. O leafă mai mare înseamnă impozite mai mari, pe care n-ai de unde să le acoperi. Şi atunci, nu rămîi într-un continuu cerc vicios?
Actuala generaţie de tineri manageri nu schimbă România decît prea puţin. Dacă n-ar fi ei, ar fi expaţii lor care ar conduce. Pentru că atunci cînd vorbeşti de multinaţionale, vorbeşti de profit. Scopul lor este profitul şi nu contează cine îl aduce, contează să fie. Deci, consideraţi că tinerii manageri români ar putea la fel de bine să nu fie români. Sînt, la fel ca toţi ceilalţi angajaţi, nişte rotiţe care învîrt mecanismul maşinii de făcut bani pentru alţii. Profiturile lor nu sînt foarte des reinvestite în România.
Ah, că oamenii ăştia ar putea schimba ţara? Da, ar putea. Dar cine garantează că există şanse ca cineva să le dea ocazia de a face ceva concret? Cine garantează că, prin absurd, dacă şi-ar face un partid şi ar candida, românii n-ar vota la fel ca pînă acum, respectiv pe cei care dau pomana electorală mai mare? Nu, nu trebuie să consideraţi că sînt un pesimist, ci dimpotrivă. Sînt cît se poate de realist. Pe ţaţa Frosa n-o interesează că Gigel Popescu, manager la Multi Co. Inc., a făcut MBA la Harvard, că habar n-are ce-i ăla. Pe ea n-o interesează strategia economică, ci îi pasă de ceea ce pune pe masă. Iar dacă Gogu Porceanu îi dă două pungi de orez şi una de zahăr, în campania electorală, pe el o să-l voteze.
Greşeala lui Cristian Hoştiuc este că se raportează exclusiv la lumea pe care o cunoaşte. Acea lume cu gulere apretate şi cu cravate cu ştaif, care carăgenţi de piele în maşini de zeci de mii de euro. Nu neg, aceea o fi realitatea de mediu de business. Dar este realitatea unui mediu de business de Bucureşti. Iar Bucureştiul, vreţi sau nu, este stat în stat. E o altă lume, care n-are legătură cu ce se întîmplă în teritoriu. Şi, între noi fie vorba, 500.000 de corporatişti nu compensează pentru 20 de milioane de oameni care se gîndesc 90% din timp la ce au în frigider.
Citeste si comenteaza pe Subiectiv.
