Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Regionalizarea: deocamdata, despre false piste si false probleme.

de Gabriel Pascariu     Contributors.ro
Luni, 11 iulie 2011, 10:52 Actualitate | Opinii

Gabriel Pascariu
Foto: Arhiva personala

Deceniile tranziţiei au fost marcate de o succesiune nesfârşită de transformări şi experimente socio-economice şi politice pe care populaţia a trebuit în ultimă instanţă să le suporte. Tranziţia în România nu pare a se fi încheiat, economia de piaţă şi democraţia nu se manifestă încă prin mecanisme şi instituţii suficient de stabile şi predictibile, chiar dacă au fost îndeplinite aşa numitele criterii de la Copenhaga şi ţara face parte astăzi din Uniunea Europeană. Criza economico-financiară mondială care a afectat şi România a scos la iveală slăbiciunile sistemului. Nu trebuie ignorate efectele psihologice, pe care tranziţia şi reformele ei le au asupra populaţiei, unele absolut traumatizante, începând cu transformările de pe piaţa muncii şi încheind cu recentele schimbări din sistemul de sănătate şi din educaţie. România ultimilor 20 de ani seamănă cu un imens laborator social în care este testată rezistenţa unei naţiuni la schimbare.

Într-un alt context politic, alte generaţii au traversat o perioadă similară de transformări profunde şi pe multiple planuri, soldată cu sacrificii incomparabil mai mari. Interesant este faptul că prima jumătate a perioadei comuniste se încheie cu o radicală reformă administrativă. În 1968, după aproape două decenii de funcţionare bazată pe un model de organizare administrativ-teritorială, de import cu raioane şi regiuni, se revine la formula antebelică a judeţelor. Ce-i drept nu se revine întocmai, noul decupaj conducând la o reducere cu aproape 50% a numărului iniţial de judeţe (de la 58 la 40 în limitele actualului teritoriu naţional). Vechile denumiri se menţin în general dar forma şi dimensiunea celor mai multe se modifică uneori semnificativ (cazul unor judeţe precum Botoşani, Olt, Sălaj, Suceava, Vaslui). Prin comasare apar sau reapar judeţe precum Caraş-Severin sau Vrancea. Modificări ulterioare determină şi apariţia altor noi judeţe precum Călăraşi şi Giurgiu de pe urma dezmembrării de data aceasta a unora istorice precum Ilfov sau Ialomiţa. Costurile şi impactul reorganizării administrativ-teritoriale din 1968 au fost considerabile. Au fost declarate reşedinţe de judeţ oraşe care nu mai deţinuseră vreodată acest rol (Alexandria, Baia Mare, Reşiţa, Vaslui şi ulterior Slobozia) şi în care s-a investit pentru realizarea de sedii administrative şi centre civice. Investiţii importante au fost necesare însă şi în alte oraşe, care nu erau echipate corespunzător precum şi în cele cca. 50 de noi oraşe declarate odată cu promovarea noii legi. În acelaşi timp o serie de centre urbane care deţinuseră funcţii administrative în trecut şi pe care nu le-au redobândit, au cunoscut un declin socio-economic. Este cazul unor oraşe precum Bârlad, Câmpulung Muscel, Dej, Făgăraş, Oraviţa, Lugoj, Rădăuţi, Sighetul Marmaţiei şi altele.

Deşi a negat o serie de structuri cu o anumită identitate şi tradiţie şi a impus în mod forţat noi relaţii teritoriale, decupajul a asigurat o împărţire echilibrată din punct de vedere funcţional şi dimensional, atenuând fragmentarea destul de ridicată a organizării interbelice. La nivelul de bază al comunelor şi oraşelor s-a operat de asemenea o reducere a numărului de unităţi administrativ-teritoriale prin regruparea unora dintre ele. Considerând ca interval de referinţă perioada 1918-1989, această formulă organizatorică a deţinut recordul de continuitate (formula interbelică a fost mai longevivă, dar continuitatea ei a fost întreruptă în perioada dictaturii regale a lui Carol al II-lea). Anul acesta sistemul de organizare administrativ-teritorială stabilit în 1968 împlineşte 42 de ani de existenţă egal distribuiţi între perioada comunistă şi cea de tranziţie post-decembristă. Fără a fi suferit modificări de esenţă, în acest interval de patru decenii este cu siguranţă componenta cea mai „ne-reformată” a vechiului regim.

Organizarea administrativ-teritoriala in timpul tranzitiei - “o nuca tare”

Această longevitate, din multe puncte de vedere benefică, poate fi privită în mai multe feluri. Pe de o parte cei care văd partea plină a paharului pot susţine avantajele unei asemenea stabilităţi şi o pot folosi ca o probă de viabilitate a sistemului. Dimpotrivă, cei care văd jumătatea goală vor sublinia caracterul învechit şi depăşit al acestuia şi vor afirma că este o relicvă a vechiului regim. Adevărul este că acest sistem de organizare administrativ teritorială s-a dovedit o „nucă tare” pentru politicienii tranziţiei, care în diferite momente au abordat această problemă. La începutul anilor `90 a existat o tentativă destul de susţinută de reînfiinţare a unora dintre judeţele antebelice, apoi în ultimul deceniu crearea celor 8 regiuni de dezvoltare a deschis discuţia despre regionalizare având drept corolar tema mai delicată şi disputată a federalizării. Între timp, în special la nivelul local al comunelor s-a manifestat o tendinţă de fragmentare, spontană şi democratică (prin referendumuri locale), numărul acestora crescând cu cca. 10% prin divizare. Procesul a fost stopat în mare măsură în 2007 când prin legea 100 a fost impus un prag minimal de 1500 de locuitori pentru înfiinţarea unei noi comune. În ciuda faptului că există aproape un consens general asupra necesităţii unei reformări a sistemului de organizare administrativ-teritorială, deşi motivele nu sunt enunţate cu claritate, este probabil unicul domeniu care nu a fost afectat de tranziţie. Tranziţia a generat transformări majore în economie, justiţie, educaţie, sănătate, apărare, protecţia mediului, în domeniul fiscalităţii, a avut loc o reformă monetară, sistemul de proprietate s-a modificat radical, instituţiile vechiului regim – bune sau rele – au dispărut în mare parte, mutaţii semnificative s-au produs în plan social şi demografic, sistemele de valori au fost reconsiderate, istoria a fost rescrisă, relaţiile geo-strategice s-au modificat, cam tot ce se putea schimba a fost schimbat. Legea 2 din 1968 şi organizarea teritorială stabilită atunci, par a fi ultimii „supravieţuitori”.

În „logica” tranziţiei, „legea 2” trebuie să moară şi implicit odată cu ea judeţul. O astfel de acţiune ar putea marca însuşi sfârşitul tranziţiei şi trecerea la o nouă etapă de dezvoltare. Ar fi frumos şi simplu, dacă nu am lua în calcul următoarele două aspecte: primul ar fi că „logica” tranziţiei nu a adus numai lucruri bune ci şi multe schimbări nefericite, iar al doilea ar fi că s-ar putea să fim încă destul de departe de sfârşitul tranziţiei. Recenta criza a avut şi o parte bună, trăgând un semnal de alarmă şi arătându-ne mai exact cum şi cât am progresat şi ce ar mai fi de făcut. Un termen rezonabil pentru încheierea tranziţiei, în contextul actual, ar putea fi mai degrabă orizontul 2020, adică spre finalul celei de-a 5-a etape de programare a Uniunii Europene, respectiv a doua pentru România. O astfel de perspectivă ar da răgazul necesar pentru pregătirea judicioasă şi coerentă a poate ultimei reforme a tranziţiei: cea administrativ-teritorială. Ar putea fi şi o şansă pentru clasa politică de a se reabilita măcar în al 12-lea ceas printr-un demers corect, raţional şi fundamentat. O abordare pripită, fără o evaluare atentă a consecinţelor şi costurilor, cum pare a fi tendinţa actuală a factorilor politici, ar fi realmente dezastruoasă în plan economic, social şi mai mult ca sigur şi psihologic pentru o populaţie agresată şi stresată excesiv de reduceri salariale, disponibilizări, inflaţie, reducerea accesului la serviciile de sănătate, modificarea bruscă a regulilor în educaţie, în sistemul de pensii, bombardată de informaţii despre crime macabre şi sinucideri dureroase, la care nu mai rămâne decât să adăugăm o creştere a îngrijorării privind schimbările climatice şi terorismul pentru a-i da lovitura de graţie!

Punerea problemei: cum gandim reorganizarea.

Ultima „oază de stabilitate” a tranziţiei trebuie aşadar abordată cu grijă şi dacă motivele expuse mai sus nu sunt suficiente se mai poate adăugă pur şi simplu complexitatea ei! Chestiunea reorganizării administrativ-teritoriale comportă extrem de multe discuţii şi generează o mare diversitate de opinii pentru că poate fi abordată dintr-o multitudine de puncte de vedere. Poate fi abordată din punct de vedere politic, identitar-istoric, cultural, etnic, socio-economic, funcţional, instituţional, fiscal, statistic, al eficienţei politicilor de dezvoltare, al respectării principiilor europene. Poate fi abordată în mod diferit şi cu interese diferite de către partidele politice, de administraţiile centrale sau locale, de către istorici, sociologi, economişti, geografi, urbanişti, de analişti, jurnalişti, comentatori, de omul de rând, de cercetători, de oamenii de afaceri. Poate fi privită într-un fel din interiorul ţării sau din afara ei, de cei de „acasă” sau de cei plecaţi temporar sau definitiv din ţară. Este o problemă extrem de complicată şi delicată în acelaşi timp, pe care fiecare cetăţean o poate resimţi diferit, în funcţie de anumite convingeri, interese, sentimente.


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro























1046 vizualizari




Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Marţi