Articolul de mai jos are la baza un interviu pe cale de aparitie in revista Psychologies, septembrie. Sunt determinat de articolul Alinei Mungiu-Pippidi despre subiectele la limba romana de la bacalaureat sa il restructurez si sa il public si aici. Ii multumesc pe aceasta cale pentru analiza lucida a situatie unui sistem de invatamant care are nevoie mai putin de reforma institutionala decat de reforma a resurselor umane. Fara a ignora toate celelalte articole aparute pe aceasta tema (pe care le-am consultat cu atentie), imi aduc pe aceasta cale contributia la o conversatie care sper sa aiba rezultate dincolo de polemica stearpa.
Rata de promovabilitate si intreaga conversatie legata de bacalaureatul din anul acesta imi pare un simptom, nu neaparat al unei boli ci al unei readaptari, lente ce-i drept, la contextul local si international in care competitia pentru resurse umane si creativitate este foarte mare. Tocmai de aceea in multe scoli sau sisteme educationale din lume invatarea metodelor de invatare este la fel de importanta ca si invatarea materiilor academice. In procesul pedagogic de multe ori este importanta metoda predarii si invatarea metodei mai mult decat materia care se preda. Cu alte cuvinte intr-un sistem educational bine construit nu inveti neaparat despre ceva, ci inveti cum sa inveti despre orice ar putea fi de interes. In acelasi timp curiozitatea este o calitate care trebuie cultivata mai degraba decat un impediment in calea invatarii a ceea ce “trebuie” sa inveti. Cu alte cuvinte elevii invata cum sa produca cunoastere si nu cum sa reproduca informatie, evident in mod ideal pe o baza de cunostinte academice solide. Din pacate in Romania accentul cade pe reproducerea de informatie – ceea ce nu incurajeaza mult inovatia si genereaza un anumit tip de conservatism generalizat.
Sistemul educational in Romania perpetueaza practica orientarii elevilor prin redistribuirea esecului si nu prin incurajarea aptitudinilor. Daca privim sistemul de invatamant in ansamblu, succesul scolar este definit unilateral – elevilor li se cere o performanta ca si cum ar trebui ca toti sa devina oameni de stiinta sau ministri. Exista cateva materii privilegiate (matematica, fizica, apoi istoria si literatura), iar restul sunt privite ca marginale. Aptitudinile artistice sau practice nu sunt deloc luate in considerare si nici valorizate. Astfel fiecare elev sau eleva este obligata sa performeze intr-o unica directie pentru care are sau nu aptitudini. Dupa ce isi atinge limita de performanta, daca aceasta nu este de nivel exceptional (si e imposibil sa fie pentru toata lumea) el sau ea este redistribuit aleator catre “celelalte” domenii ce ii vor deveni meserie, din nou fara a fi luate in considerare inclinatiile sale. Cu alte cuvinte, daca un elev sau o eleva nu este exceptionala la materiile valorizate (matematica, fizica) el sau ea va fi reorientata aleator spre o alta disciplina/ meserie – si mai rau! de obicei aceasta meserie nu este valorizata social, pentru ca materiile care indreapta spre ea nu sunt valorizate in sistemul educational. A fi artist, desenator, dansator, lacatus sau constructor este mai degraba definit ca un esec, expresia nereusitei de a deveni medic, avocat sau inginer de top/ arhitect. Redistributia tinerilor catre acea “alta” meserie este si ea definita ca esec: “ah, nu ai reusit la informatica, lasa, nu-i nimic, te faci lacatus” Sau mai rau “CE? Vrei sa fii artist muritor de foame?”
Un efect secundar la fel de nefericit pentru copii este modul de raportare la esec ca un dezastru defintiv si definitoriu pentru individ si nu ca un rezultat firesc al unor incercari. Esecul face parte (sau ar trebui sa faca parte) din procesul invatare, iar raportarea la esec este o cheie a succesului viitor. Esecurile ne definesc negativ doar daca nu intelegem acest lucru. Din pacate in invatamantul romanesc esecul este folosit de multe ori pentru etichetarea definitiva a elevului/elevei. Procesualitatea invatarii este aproape inexistenta, elevilor cerandu-li-se rezultate deja servite dinainte si de invatat pe dinafara.
Cu siguranta ca in invatamantul romanesc exista indivizi extraordinari, indrumatori si profesori care au capacitatea de a deschide mintile tinere spre productia de cunoastere (pentru a fi explicit, un bun lacatus produce la fel de multa cunoastere ca un bun medic). Din pacate aceste cazuri sunt isolate si marginalizate in marea de fenomene descrise de doamna Mungiu Pippidi in articolul sus amintit.
Cum sunt o persoana care incearca sa propuna solutii pragmatice, iata cateva dintre ele:
In primul rand incurajarea invatamantului practic prin alocare de resurse (scoli de arte si meserii sunt extrem de importante pentru dezvoltarea unei societati).
Redefinirea reusitei scolare prin identificarea si incurajarea aptitudinilor si cultivarea lor inca din primii ani de scoala;
Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro
