Dacă Traian Băsescu n-ar fi gafat săptămâna trecută în felul în care a comentat rolul regelui Mihai în Holocaust şi actul abdicării din 1947, am fi avut mai mult timp să comentăm modul în care atât opoziţia şi UDMR, cât şi Curtea Constituţională au respins atât propunerile preşedintelui pentru noua împărţire administrativă, cât şi câteva dintre foarte importantele propuneri ale sale pentru noua Constituţie. Dar aşa e la noi: ne inflamăm pentru câteva vorbe – ce e drept nedrepte şi fără discernământ –, făcându-ne că uităm de ceea ce e într-adevăr important. Iar important e nu atât că Traian Băsescu, vremelnic preşedinte al României, a suferit o triplă înfrângere – din partea opoziţiei USL, din partea aliaţilor UDMR şi din partea Curţii Constituţionale, la care mai putem adăuga promisiunea unor noi înfrângeri în CSM (alegerea d-nei Mona Pivniceru în CSM e o garanţie) –, cât faptul că societăţii româneşti i s-a interzis de către oligarhia de la putere să se democratizeze şi să progreseze. Acest eşec al nostru a fost bineînţeles escamotat cât s-a putut de către cei care, în numele luptei împotriva „dictatorului“, în realitate, din interes ascuns sau din neghiobie şi sminteală pur şi simplu, ar vrea să blocheze orice iniţiativă a preşedintelui, indiferent de calitatea ei.
Am urmărit penibila demonstraţie de înfumurare şi prostie deopotrivă a celor doi lideri ai opoziţiei, Crin Antonescu şi Victor Ponta, în discuţiile cu Traian Băsescu de la Cotroceni de acum mai bine de o săptămână. Nu atât refuzul de a accepta ceva din noile propuneri de conciliere ale preşedintelui (renunţarea la monocameralism în schimbul susţinerii reorganizării administrative) m-a indignat, cât afirmaţia (repetată ulterior) că orice proiect major trebuie amânat deoarece acest parlament ar fi nelegitim. Mai mult, că trebuie organizate alegeri anticipate la toamnă, organizate de un guvern de tehnocraţi. Cu alte cuvinte, au spus cei doi ultimativ: vrem puterea toată şi „la toamnă“. Restul se amână. Ba chiar au ameninţat şi cu mişcări de stradă, şi cu referendumuri locale, dacă nu li se dă satisfacţie completă. Dar de ce este parlamentul nelegitim? Fiindcă, chipurile, aşa arată sondajele de opinie. În acest caz, se pune întrebarea de ce mai facem alegeri şi nu le înlocuim cu sondaje de opinie. Ar fi mai ieftin şi mai simplu.
UDMR a refuzat, de asemenea, practic, orice idee de reorganizare administrativă care nu ar recunoaşte cele trei judeţe – Mureş, Covasna, Harghita – drept o singură entitate. Culmea e că UDMR ştie (a lăsat-o să se înţeleagă fostul preşedinte, Markó Béla) că deocamdată orice înţelegere cu USL este exclusă şi că, în viitorul previzibil, niciun partid românesc nu va accepta mai mult decât Traian Băsescu şi PDL. Au refuzat, deşi s-a sugerat că aceasta ar putea să-i coste ceea ce era important pentru ei: Statutul minorităţilor, o lege care ar fi consfinţit în formă legală ceea ce acum se regăseşte fie în practica politică, fie în alte legi precum Legea educaţiei, legi care ar putea fi mai uşor schimbate de viitoarele guvernări. De fapt, UDMR a ajuns într-un impas: în poziţia aproape permanentă de parte la guvernare, îi este tot mai greu să ceară noi concesii de la majoritate cu argumentul că minoritatea este defavorizată; iar dacă părăseşte guvernarea, se teme că va pierde anumite avantaje pe care le-a câştigat în negocierile politice şi pe care le deţine în virtutea poziţiei de partid de la putere. UDMR a ajuns astfel prizoniera propriei politici de succes din ultimele două decenii. A preferat să spună acum: amânăm totul pentru „la toamnă“, cu sentimentul că orice e mai rău decât statu quo-ul.
Poate că Traian Băsescu nu îşi făcuse prea multe iluzii cu privire la felul în care propunerile sale urmau să fie primite de USL, pe de o parte, de UDMR, de partea cealaltă. Dar cred că spera cel puţin că la Curtea Constituţională majoritatea propunerilor sale de revizuire a Constituţiei vor trece şi că va crea în acest fel o presiune mai mare asupra parlamentului. S-a înşelat, dacă a gândit astfel, şi trist este că înfrângerea nu este doar a lui, ci e şi a noastră: refuzul Curţii de a elimina prezumţia de dobândire licită a averii, de a elimina orice imunitate pentru parlamentari care nu e legată de declaraţiile şi de acţiunile politice, cât şi refuzul de a îngrădi amestecul justiţiei în chestiuni economice, care sunt de domeniul Legislativului şi Executivului, pun capăt, practic pentru multă vreme, oricărei speranţe de reformă serioasă în aceste domenii. Un parlament, şi aşa puţin favorabil unor schimbări constituţionale, nu va accepta niciodată propuneri de revizuire care nu au avizul Curţii, chiar dacă, formal, acesta este facultativ. În sfârşit, noua componenţă şi recentele acţiuni ale CSM nu lasă aproape nicio speranţă pentru viitorul imediat în privinţa reformelor din justiţie.
A mai rămas descentralizarea deconcentratelor, care va fi, probabil, servită opiniei publice drept un plan B, alternativ faţă de planul A al marii reorganizări administrative eşuate. Deocamdată, însă, se apropie vacanţa, aşa că vom mai vedea „la toamnă“.
Mulţi, desigur, sunt foarte încântaţi că proiectele „marinarului“ au picat. Tot ce e oligarhie, baron, mogul sau client sau, pur şi simplu, înspăimântat de nou şi de schimbare bea acum fericit în cinstea amânării pentru „la toamnă“ a tot ce îl neliniştea: o nouă administraţie, o nouă justiţie, o nouă Constituţie. Distracţie mare mai ales pe la USL şi prietenii lor din presă. Iar acolo unde s-au făcut noile legi, ca în educaţie, are grijă birocraţia să înece totul prin erori şi gafe de aplicare, încât conţinutul reformei şi orice bună intenţie să fie diluate şi transformate în opusul lor. Altminteri, toată clasa politică ne asigură solemn că schimbările importante vor veni totuşi. Când? „La toamnă“, desigur!
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
