Veseliei tâmpe și frivolității languroase în care se scaldă spațiul public occidental merită să-i opunem puțină sobrietate. Când presa internaţională discută ad nauseam scandaluri amoroase ale unor deputaţi ori senatori americani, e firesc să cauţi în altă parte modéle şi surse de inspiraţie. Filmul HBO despre John Adams – al doilea preşedinte SUA şi prietenul lui Thomas Jefferson – îţi vine în întâmpinare. Descoperi oameni și caractere care, având simțul urgenței și sentimentul importanței timpului trăit, nu s-au lăsat devorați de putere.
În România modernă, marii profeți ai renașterii naționale, de la blăjenii greco-catolici ai secolului XIX până la Nicolae Iorga sau Iuliu Maniu în veacul trecut, au deplâns excesul de clovnerie al politicii valahe. Gustul pentru anecdotă, neseriozitatea angajamentelor colective ori juisarea printre fițe și cancanuri scot la iveală chipul unui neam stricat și nevrednic. Care este reacția la această patologie? Cu ce virtuți se îndreaptă ușuratecii?
Mulţi spun că vindecarea neseriozităţii vine prin asumarea „retoricii destinului”. În cazul Americii, un asemenea viraj e ușor de practicat. În 2008, Barack Obama a atins recordul sincerităţii declarând în plină campanie electorală: „noi suntem cei pe care i-am aşteptat” (we are the ones we’ve been waiting for). Descoperim aici varianta progresistă a misionarismului politic: cei dinaintea noastră au existat pentru ca noi, hic et nunc, să ne facem loc pe scena istoriei. Deşi bine-intenţionată, solemnitatea e viciată de narcisism.
Într-un alt context, marcat de ofensiva sovietică din timpul războiului rece, Ronald Reagan a evocat monstruozitatea tiraniei şi binefacerile libertăţii. Discursul intitulat „A Time for Choosing” (1964) se încheia astfel: „dumneavoastră şi cu mine aveţi o întâlnire cu destinul (You and I have a rendezvous with destiny)”. Sunt cuvinte mari, imposibil de rostit într-un ambient intoxicat de batjocură, persiflare şi defăimare. Reagan vorbea însă din convingere, cu reverenţa oricărui american faţă de Părinţii fondatori şi Civilizaţia Decalogului.
Pentru o ţară cu dimensiunea Statelor Unite, idealismul este ingredientul necesar al discursului politic (la stânga sau la dreapta). Cum trebuie procedat însă atunci când aspiraţiile unei naţiuni de numai douăzeci de milioane de cetăţeni sunt calibrate la scara faptelor mici ale istoriei? Răspunsul e simplu: cu modestie.
Tocmai acest lucru pare să fie ignorat de retorica pompoasă a multor actori din arena politicii autohtone. Un viciu (i.e., purtarea uşuratică) e combătut printr-un păcat (i.e., grandomania). Tipologia abaterilor e vastă şi n-ar putea fi rezumată într-un singur articol. Reţinem doar câteva exemple:
(1). Grandomania fanfaronului. Cum i-ar fi putut lipsi ţărişoarei noastre bărbaţii şi domniţele cu os domnesc şi sânge albastru închipuit, prinţişorii de dată recentă cu vocaţie republicană şi boieri adăstaţi, fără regret sau rușine, pe meleagurile vechii Securităţi. Făcând politică, ei răspund la chemarea străbunilor. Sunt pasionaţi de heraldică și deplâng în secret abolirea titlurilor nobiliare.
(2). Grandomania firilor apocaliptice. Întâlnim aici insul care face politică pentru a stopa o serie de catastrofe imaginare. El este mesagerul de platou TV al tuturor enormităţilor posibile şi imposibile – crainicul plăgilor negre, vocea care anunţă pe acelaşi ton grav-lacrimogen atât scumpirea pâinii, cât şi iminenta instaurare a dictaturii.
(3). Grandomania lunaticilor. Verva spumoasă și statura eventual impozantă se întâlnesc pentru a naște chipul strivitor al neantului. Gâdilate în orgoliu de cohorta jurnaliștilor, aceste voci rămân blocate pe emisie și nu reușesc să spună niciodată nimic.
(4). Grandomania de lux. Debordanta stimă de sine se exprimă de această dată prin fast și splendoare. Plimbat printr-o Capitală plină de noroaie, omul nostru politic poartă costume extravagante, pantofi din piele de leopard, ceasuri scumpe și brățări de aur. Iată un ego sensibil – avatarul mărunt al Regelui Soare, bandajat cu elemente de protocol și etichetă.
(5). Grandomania vanitoasă. Fudulia nu se etalează doar prin calitatea limuzinei sau prin frumusețea amantei-trofeu. Pompos, domnul cu pricina e sufocat de sentimentul propriei superiorități umane și intelectuale. Vorbim despre politicianul care ține la titluri, bibliografie, cărți și doctorate. El vrea să-l reprezinte pe nea’ Fănică de la sifonărie întrucât a citit dialogurile lui Platon.
Tuturor acestori ipochimeni le plac lăudătorii. Ei nu înțeleg de ce Iisus, care şi-a revendicat permanent divinitatea, a ajuns să spele picioarele apostolilor: nişte pescari cu tălpile crăpate și fără studii universitare. Grandomanii practică distanța rece faţă de semeni și cultivă replica uşor condescendentă. Îi stânjeneşte critica personală sau aluzia la caracterul failibil al naturii umane. Faptul de-a le fi contemporani ne revine deja ca o imensă favoare. Noi existăm pentru a le sluji în primul rând lor (plătind taxe, impozite, mergînd la vot, făcând voluntariat, emigrînd în străinătate, etc).
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
