Revin pe aceeasi tema a Bucurestiului cu o reflectie provocata in mare parte de comentariile dumneavoastra la articolul meu precedent. In primul rand va multumesc pentru angajarea in conversatie. Am inteles ca, dincolo de parerile pro sau contra, exista o adevarata preocupare spre imbunatatirea traiului in oras (oricare oras, a aparut acolo exemplul Brasovului) si oamenii, de specialitate sau nu, gandesc solutii posibile si de multe ori complementare. Este evident insa ca ne aflam intr-un relativ impas – acela al alegerii solutiei cea mai putin daunatoare si care sa poata acomoda si automobilisti, si biciclisti, si marginali, si clasa de mijloc si oameni de afaceri, si badarani, si oameni fini. Caci, nu-i asa, orasul este o poveste a convietuirii, care nu este lipsita de conflicte insa care are nevoie de mai multa negociere in gasirea solutiilor.
Intrebarea ramane: de ce aceste lucruri sunt rejectate de multe ori apriori in spatiul dezbaterii din Romania? Cum ne relationam la profesionalism, mai ales in/din pozitiile cheie care genereaza urbanismul din Romania?
In comentarii s-au avansat ipoteze felurite, de la cea economica la cea politic-electorala sau pur legata de interese financiare personale. Eu am sa incerc sa ofer cateva directii de raspuns posibile tot din perspectiva specialitatii mele principale, antropologia culturala, cu riscul de a fi deranjant pe alocuri caci, nu-i asa (?), nu poti fi “profet” in propria tara. Nici nu imi doresc, insa atunci cand abordezi lucruri atat de sensibile precum acel set de valori nescrise si practici nediscutabile (si nechestionabile) care formeaza sistemul unei culturi (ceea ce Bourdieu ar numi “doxa”), evident ca este posibil sa deranjezi sensibilitati. Tocmai de aceea incerc sa nu fiu un taur intr-un magazin de portelanuri, sperand sa imi si reuseasca. Imi cer scuze dinainte in fata celor posibil lezati si accentuez ca voi vorbi despre factori culturali si nu despre cazuri individuale. Fiecare dintre noi este o combinatie cu ponderi diferite a acestor factori impreuna cu suma experientelor de viata.
Pentru a raspunde la prima intrebare, in opinia mea un factor cultural extrem de important este ceea ce eu numesc fetisismul automobilului in Romania. Acest obiect de consum a fost pana nu de mult (10 ani) greu accesibil. El este dorit, venerat, ridicat pe piedestalul simbolic al progresului si modernitatii (in opinia multora, inclusiv a unor personalitati din industria de specialitate, automobilul asa cum il cunoastem noi astazi va dispare relativ rapid, in doua-trei decenii in Europa, dar asta este o alta conversatie). Automobilul in Romania ramane un indicator de status nechestionabil (mai important pentru multi decat propria locuinta) si asociat cu masculinitatea afirmata intr-o societate profund patriarhala.
De altfel ne putem gandi ca automobilul (si intreaga sa logica sociala, economica si de infrastructura) a bantuit imaginarul copilariei celor care astazi au maturitatea financiara, iar unii dintre ei/noi puterea decizionala. In anii ‘70-’80 pentru un copil din Romania posesia unei machete de automobil “din Vest” l-ar fi propulsat in ierarhia sociala a comunitatii sale de joaca. Imaginile copilariei erau cele de machete de infrastructuri pentru automobil scoase din contextul urban general, ma refer la imaginile aspirationale din cataloage nemtesti de cumparaturi prin corespondenta care aratau copii jucandu-se cu parcari suprapuse sau cu camioane care carau masini. Aceste jucarii apareau, ca in orice reclama de atunci, in prim plan, fara a fi inconjurate de cladiri sau spatii posibil contextualizante. Erau doar parcarile sau strazile suprapuse, fara cladiri in jur, etc, etc. Le stiu, le-am privit si eu, le stiti si dumneavoastra. E adevarat ca dintr-un motiv bizar eu preferam trenurile – sau poate doar pentru ca aveam rau de masina cand eram mic (si acces la masina).
Acest fapt se combina cu dezangajarea fata de spatiul public prezenta in Romania. Pentru Bucuresti in particular exista un alt factor uman interesant: Bucurestiul este un oras de imigratie puternica, insa aceasta este atrasa DOAR de posibilitatea de a castiga mai mult. Am auzit cu stupoare colegi de generatie cu mine, casatoriti si cu copii nascuti in Bucuresti, spunand “ma duc acasa” atunci cand se refereau la excursii la parintii lor in orasele sau satele din Romania de unde proveneau. Identificarea cu Bucurestiul este minima sau chiar rejectata, iar acesta este un fenomen complex care ar merita analizat in profunzime, insa care genereaza si el nepasarea fata de oras si dorinta de a-l traversa rapid in coconul privat al masinii. Bucurestiul este neiubit de multi dintre locuitorii sai caci e imposibil sa iubesti un loc in care faci camping. Aici, sursa este tot culturala, devenirea nefiind punctul forte in modul de relationare cu viata intr-o societate cu radacini profund rurale ca a noastra. “Al cui esti” si “de unde esti” explica mai mult pentru multi dintre Romani decat “unde locuiesti” si “ce faci”. Amplu subiect de dezbatere, insa de retinut ca acest fapt implica un grad ridicat de imobilitate simbolica – deci o greutate de a te identifica cu noi locuri si o empatie scazuta pentru alti oameni.
As mai adauga aici rejectia apriori a “modelelor straine” caci multi dintre noi sufera de acel complex de exceptionalism – “la noi e altfel si nu se poate” – de fapt o scuza pentru comoditate sau pentru lipsa de dorinta si vointa de schimbare, de orice fel. Romania, asa cum o arata nenumarate sondaje, este o societata in care schimbarea si noul sunt acceptate foarte greu. Profit de ocazie pentru a spune ca in urbanism nu avem de-a face cu modele – si aici sunt de acord, Bucurestiul nu este nici Paris, nici Stockholm, nici Boston – dar avem de-a face cu principii de urbanism care genereaza bune practici aplicabile in functie de context.
Raspunsul la a doua intrebare, legata de profesionalism, e complex si doar speculativ. Probabil ca avem de-a face cu o combinatie de factori care converg, fiecare cu ponderi diferite in functie de fiecare caz individual. Voi vorbi deci despre factori, nu despre cazuri individuale. O parte din ei (factori) i-am prezentat mai sus. Suntem toti produse ale traiectoriei proprii ale vietii, iar contextul educational, istoric si cultural in care am crescut sunt parte integranta si nu separata a modului in care ne exercitam profesia. Pe de alta parte profesia evolueaza si la fel si modul de abordare a acesteia, literature de specialitate in urbanism si domenii conexe este foarte bogata in sensul indicat de articolul precedent pe aceesi tema – urbanism centrat pe o dimensiune umana, transport in comun si multimodal, “detronarea” automobilului rege. Asta pentru a nu vorbi de bune practici, pentru care exista carti devenite manuale de urbanism. Profesionalismul la un nivel inalt implica printre altele faptul ca “ramanem studenti toata viata” incercand sa fim la curent cu practicile profesionale actuale (nu cele din vremea facultatii).
Al doile factor interesant si important este acela legat de relatia dintre profesionalism si puterea in Romania. Daca un personaj politic, oricare ar fi acela, face o promisiune electorala, sa zicem legata de urbanism, in opinia mea datoria etica, deontologica, mai ales a celor care se afla in proximitate prin natura profesiei, este aceea de a avertiza acea personalitate de ramificatiile si chiar de nepotrivirea acelei idei si de a o indrepta spre o alta solutie care si ea poate fi transformata in promisiune electorala. INAINTE de a fi prea tarziu. Si printr-o dezbatere publica transparenta (urbanismul participativ nu este un mit). La fel de mult precum avem nevoie de politicieni care sa asculte ce spun specialistii sau societatea civila, avem nevoie de profesionisti in pozitii cheie care sa poata spune: “Doamna, Domnule, gresiti.Si iata si alternativa, care este tot una de interes public.” Caci altfel s-ar putea ca politicienii sa faca greseli ascultand doar ecourile propriilor fantezii reflectate in oglinda fidela a unor profesionisti care doar confirma asteptarile primilor. Evoc doar imaginea arhitectei Casei Poporului care, confruntata cu uimirea lui Ceausescu in fata dimensiunii propriei “ctitorii”, spune: “daca vreti, o putem face si mai mare!” (imaginea se vede in filmul lui Ujica, “Autobiografia lui Ceausescu”).
Este de datoria profesionistilor si a consilierilor politicienilor sa informeze corect, cu riscul de a contrazice. Iar un politician bun va sti sa asculte chiar si cand este contrazis.
Si pentru ca am vorbit despre “tarziu”, nu este “prea tarziu” pentru Bucuresti. Cazul Buzesti-Berzei-Uranus este o sansa extraordinara de a arata ca se poate si altfel. Un grup de ONG-uri de profesionisti cu sprijinul Organizatiei Arhitectilor din Romania, a lucrat impreuna cu studenti si tineri absolventi din arhitectura, urbanism si stiinte sociale, la o repunere in discutie a PUZ-ului din acea zona, si propun repunerea in discutie a variantelor si a premizelor acestui PUZ. Atelierul “Bucuresti Alternativ”, cu adevarat interdisciplinar, a inceput in urma cu doua luni, a fost bazat pe voluntariat totala, iar rezultatele sale se pot vedea pe gardul OAR in cadrul Festivalului Street Delivery astazi 11 si maine 12 iunie. Acelasi proiect va fi prezentat si in cadrul Ciclofest, organizat de Atelierul de Productie si Portocala Mecanica si poate si in fata politicienilor interesati de o dezbatere publica.
Revenind la pozele initiale, inainte de a cheltui pentru niste ghivece care distrug design-ul integrat al parcului Cismigiu realizat de arhitectul Pavel Kiselyov (Kiseleff) si imbunatatit de horticultorul Wilhelm Friedrich Carl Meyer, poate ne-am putea gandi la alternativa simpla de a repara aleile, incepand cu podurile respective (va rog priviti din nou poza si asfaltul). Asa cum arata acum, atat ghiveciul cat si ruptura din stanga sunt deranjante pentru cei care doresc sa se bucure de parc, nu doar sa-l traverseze in viteza. Nici macar nu e nevoie sa fii inovator. E simplu, nu-i asa? As aprecia comentarii si de la cei ce vor merge la Street Delivery, sper impinsi de curiozitatea suscitata de aceasta dezbatere.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
