…si asta cu tot riscul de a-i confuza pe ilustrii “o semnam, da’ o dam anonima” responsabili cu dulapiorul de sertarase de la InLinieDreapta.
Draga Costi, draga Vasile, poate nu va dati seama. Aveti si voi, ca si unii de la dreapta, nevoie de un tras de maneca, la rastimpuri. Ca toti suntem oameni si nu este om care sa nu fi gresit. Dupa cum stiti, am salutat aparitia platformei CriticAtac, ba chiar – de multe ori – am gustat din plin textele gazduite acolo. Nu pentru ca as fi fost de acord – de cele mai multe ori n-am fost – ci pentru simplul motiv ca e odihnitor sa mai citesti oameni inteligenti, carora le pasa sincer, oameni care gandesc dincolo de dulapioare cu sertarase (secretaiares, sa le zicem). Aveati farmecul vostru. Erati niste tantari sarmanti ce impiedicau dreapta inteligenta sa motaie la post.
Ei bine, ingaduti-mi sa v-o spun, in ultima vreme nu mai sunteti. Ba dimpotriva. In ultima vreme ati inceput sa ma speriati. In ultima vreme ati inceput sa va luati in serios. In ultima vreme v-ati imburghezit – or asta ma inspaimanta. O dreapta burgheza mai merge, o stanga burgheza denuntand dreapta burgheza nu mai are nici un haz, ba mai e si periculoasa. Am vazut-o pe vremea lui Ceausescu, daca va mai amintiti. Ba o mai vedem si acum, cu Nastase, Geoana, Vanghelie, s.a.m.d. Nu vreti sa ajungeti acolo, dupa cum Dragos Paul Aligica, sa zicem, nu vrea sa ajunga sa-i gaseasca justificari, unei Sarah Palin sau unui Glenn Beck. Loialitatea intelectuala are si ea limitele ei. Sau s-ar cuveni sa le aiba.
Si, totusi, in ultima vreme ati inceput sa promovati texte care pacatuiesc impotriva spiritului si a bunului simt. Daca partea cu bunul simt o mai pot, faute de mieux, intelege – la urma urmelor traim intr-o vreme in care un crucifix muiat in urina devine opera de arta pentru simplul motiv ca socheaza – ei bine, partea cu pacatul impotriva spiritului n-o mai pot accepta. Bunul simt tine de duh. Duhul e, prin definitie, greu de definit (sic), ca de aia e duh. Spiritul, insa, tine de logica (o diferenta, in treacat fie spus, pe care unii catolici si protestanti romani continua s-o ignore). Cand incepi sa-ti bati joc pana si de asta, Hannibal ante portas. Nu, nu Hannibal. Ceva mai rau decat cartaginezul care avea si el farmecul sau. Ante portas e barbaria comunismului si/sau fascismului (qui s’aime se taquine). Ante portas e un G. Tamas care a luat-o, usurel, pe aratura.
Asta ma sperie. Ma sperie cand oameni batrani si tineri isi dau mana peste aratura, scuipand in fata deopotriva duhul si spiritul (aveti a-mi ierta patetismul, dar chiar mi se pare important). Ma sperie cand pe CriticAtac se vorbeste cu seriozitate despre « clasa proletara » (Ioana Vrabiescu – « Solidaritatea ca valoare si datoria asocierii proletare », brrrr !) in secolul XXI. Care e clasa proletara ? Eu sunt proletar ? Tu Costi, tu Vasile, sunteti « proletari » ? Aveti laptop ? (am) I-pod ? (eu n-am) I-phone (iarasi n-am). Da’ am masina. Nu, nu sunt proletar. Nici voi nu sunteti. Stim cu totii ca exista mici intreprinzatori, aia cu dozatorul de Cico de la coltul blocului, care-s cu mult mai famelici decat suntem noi. Daca as avea actiuni (n-am nici din alea), as deveni peste noapte “proprietar” in vreme ce CEO-ul care, sa zicem, n-are actiuni, dar are salariul de un million de dolari e “proletar”? Esti jurnalist, Costi, scrii ce vrei – si esti (prost, ce-i drept) platit pentru asta. Ce-si poate dori omul mai mult ? Esti exploatat ? Eu, ca profesor universitar (prost platit, ce-i drept, ca putini mai sunt interesati filosofia politica) sunt exploatat ? Imi veti spune ca astea sunt exemple puerile. Oare ? Ia sa ne mai gandim o data. Pana unde putem ramane agatati de definitii desuete fara a aluneca in penibil?
Asta-i una. I-auzi doua, ca tot veni vorba de sindicate. Norbert Petrovici – O agenda pentru reinventarea caracterului politic al sindicatelor si al mobilizarii (Brrr ! Mai, da ‘ macar putina editare la titluri, sa nu sune ca naiba, ca limba aia de lemn de care va bateti, pe buna dreptate seama, se poate ?) Iau si citesc. Ma bucur initial, cand vad din capul locului semnalata cu ingrijorare subjugarea politicului de catre economic, in cazul asta FMI. Asta e si una dintre obsesiile mele. Gand la gand cu bucurie, imi zic. Cand colo, ce vad mai departe ? Vad (sar, cu scuzele de rigoare, peste detalii importante, cum am facut-o si-n exemplul de mai sus), aceeasi marie cu alta palarie : Daca nu economicul peste politic, sa intre politicul peste economic ! (teza (1) a agendei – «Probabil cea mai importantă misiune este politizarea firmei capitaliste și a relațiilor de ierarhie organizațională/contractuală și proprietate care în acest moment sunt luate ca de la sine înțelese, sunt naturalizate. » ). Logic vorbind, aberant. Nici macar nu mai catadicsesc sa explic de ce.
Citesc mai departe : «Sindicatele trebuie să repolitizeze toate aceste forme de control a forței de muncă în spațiile organizaționale în care chiar se manifestă, în discuții în firmă și între firme, ședințe locale și sectoriale, școli populare, conflicte de muncă, fluturași și mobilizare locală, în parteneriat cu armatele de rezervă a șomerilor și a muncii temporare. Lupta dintre clase trebuie să fie făcută vizibilă, performată, transformată într-o problemă politică, în sensul că relațiile de putere trebui tematizate și făcute vizibile. Iar toate aceste energii trebuie canalizate pentru cerințe de justețe socială în forme nonviolente de instituționalizare a antagonismului social. »
Iertata-mi fie vorba proasta – dati-o in spuma marilor ! Repet: daca politicul nu trebuie inteles in termeni economici, de ce as prefera aceeasi Marie cu alta palarie, i.e., economicul inteles in termeni politici ? Dar asta inca nu-i tot : ajungem la gratarele lui Vanghele cat ai zice Petrovici : «Văd reinventarea solidarității colective în mișcări în jurul emotivității și afectului legat de justețe socială. (…) Ar fi de preferat să nu ne hiper-centrăm pe cuvânt și cogniție. Forța rețelelor de solidaritate socialiste, a colectivităților relativ autonome de muncitori, stătea în caracterul lor profund emoțional și a formelor genuine de interacțiune precum „miuțele” la iarbă verde și băutul „sportiv” fără să te îmbeți [Nota mea : asta nu e proletar corect] la un picnic, a excursiilor organizate din banii puși în comun, din formele de testare și performare a masculinității după serviciu la un pahar de tărie și „bășcău”, a meselor luate în comun de către femei, în care se evaluau rețete. »
Ma opresc aici, pentru ca simt ca, daca as continua, nu m-as mai hiper-centra pe cuvant si cognitie si-as incepe, Doamne fereste, sa-mi testez performarea masculinitatii in scris.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
