Alin Fumurescu ne aruncă două provocări plecând de la seria de articole CADI-SoLib, Costul statului. Pe de o parte ne întreabă ce-i binele şi răul, sunt libertarienii complet relativişti moral? Şi pe de altă parte ne apostrofează că nu dăm educaţiei atenţia cuvenită şi o tratăm ca pe un serviciu ca oricare altul. Problemele pe care le are cu abordarea libertariană se reduc la o idee generală: absenţa unui „Weltanschauung”, pe care-l defineşte astfel:
Weltanschauung-ul poate fi definit, prietenos, ca perspectiva generala asupra lumii si vietii, fara de care e greu, daca nu imposibil de-a dreptul sa te orientezi, sa faci alegeri – orice alegeri – sa decizi, bunaoara, daca vrei sa fii instalator sau medic, sa te casatoresti cu Ion sau cu Maria, sa ai zece copii sau nici unul, sa locuiesti la Dabulenii din Deal sau la Paris, s.a.m.d. E o „adunatura” mai mult sau mai putin constientizata, mai mult sau mai putin articulat-structurata despre ceea ce conteaza si ceea ce nu, despre cum „merge lumea” si ce valori conteaza sau nu. Ati prins ideea.
Acuzaţia nu poate fi decât asumată. Într-adevăr, una dintre ideile de bază nu doar ale libertarianismului, ci şi a liberalismului în general este că legile statului pe de o parte şi opiniile morale pe de altă parte sunt două lucruri diferite şi care trebuie, de dragul păcii sociale, ţinute separate. Liberalismul este deci o doctrină care se opune încercării de a impune la nivel social un anumit „Weltanschauung”. Ideea că statul ar putea avea vreun cuvânt de spus în decizii personale precum „sa fii instalator sau medic, sa te casatoresti cu Ion sau cu Maria, sa ai zece copii sau nici unul, sa locuiesti la Dabulenii din Deal sau la Paris” este considerată de liberali şi libertarieni drept ceva absolut inacceptabil, iar orice discuţie despre politici publice sau despre organizarea instituţiilor statului care ar include şi raportarea la vreun asemenea „Weltanschauung” este respinsă din start ca având o bază complet greşită şi foarte probabil proto-totalitară. Aşadar, nu este ceva întâmplător sau vreo neglijenţă din partea noastră că am evitat să recomandăm vreun „Weltanschauung”. Ca să iau în ordine exemplele date de Alin Fumurescu în enumerarea anterioară, suntem într-adevăr împotriva controlului statului asupra pieţei muncii prin licenţele ocupaţionale (şi nu numai), în favoarea privatizării instituţiei căsătoriei, împotriva politicilor nataliste, şi în favoarea eliminării piedicilor cultural-instituţionale în calea libertăţii de mişcare în UE. În ceea ce priveşte zoofilia şi drepturile animalelor, aici trebuie să-i dau dreptate – este un subiect care ne-a scăpat până acum, promit că o să revenim (spoiler alert: eu propun să fie legal dacă-i oaia sau capra ta).
Conservatorii şi progresiştii ca reacţionari anti-iluminişti
Această idee de separare între legislaţie şi morală îşi are originea în lecţia pe care liberalii au tras-o acum mult timp de pe urma războaielor religioase din Europa. A fost o vreme în care oamenii credeau că, pentru a trăi la un loc, e necesar să aibă toţi aceeaşi religie. Efectul a fost că s-au omorât pe capete ca idioţii până când, de voie de nevoie, au descoperit toleranţa religioasă. Nu-i aşa mare filosofie să generalizăm ideea de toleranţă de la religie şi separarea între stat şi biserică la separarea generală între legislaţie şi morală.
Cele două au funcţii diferite. Rolul legislaţiei este de a crea un set de reguli la scară mare care să favorizeze pacea socială şi prosperitatea în cadrul unui grup de oameni de sute de mii (oraşe obişnuite) până la sute de milioane (UE, SUA, Brazilia) sau miliarde (China, India, lumea întreagă). Liberalii spun că aceste reguli se reduc la toleranţă şi respectul pentru proprietatea privată – cu alte cuvinte, societatea merge bine dacă oamenii nu se bagă aiurea unii în treaba altora şi acceptă să interacţioneze între ei numai pe baze voluntare. Dacă nu-ţi convine ce face altcineva, n-ai decât să nu interacţionezi cu el sau ea. Însă când te apuci să spui „statul ar trebui să vină cu poliţia peste ăştia pentru că mie nu-mi convine ce fac ei” lucrurile încep să se deterioreze. Tot ce este impus peste regulile toleranţei şi apărării proprietăţii tinde să genereze efecte secundare nedorite şi să submineze procesul emergent prin care se menţine ordinea socială. De ce asta? Pentru că atunci când tot felul de rataţi vin să se bage în treaba lor, oamenii au tendinţa să o ia în nume personal, să inventeze portiţe de scăpare şi să retalieze (prin mijloace legale sau nu).
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
