“Sa te fereasca Dumnezeu sa traiesti in timpuri interesante” suna un vechi proverb chinez. Eugen Jebeleanu (1911-1991) a fost un poet antifascist, un om de stanga, un intelectual care a facut multe compromisuri in epoca stalinismului dezlantuit, a regretat amarnic anii orbirii, a stiut sa renasca, printr-o chinuitoare alchimie a expiatiunii, drept un poet autentic, confirmand asteptarile lui E. Lovinescu din anii 30. A sustinut de altfel eforturile Ilenei Vrancea, ale lui E. Simion si ale lui Ion Negoitescu de reabilitare a lui Lovinescu, in pofida opozitiei vechilor si noilor jandarmi ideologici. La un ceas cand parea sa fie condamnat la anacronism, sa lase in urma doar amintirea unuia dintre arhitectii utopiei (precum Beniuc, Radu Boureanu, Marcel Breslasu, Veronica Porumbacu ori Cicerone Theodorescu), Jebeleanu a scris poemele sale cele mai tulburatoare, cele mai durabile si cele mai oneste. Unele dintre acestea, in opinia mea, rascumpara erorile anilor 50 si vor ramane printre cele mai curate si nobile poeme ale literaturii romanesti din ultimele decenii ale tragicului secol al douazecilea.
Desteptarea a inceput mai devreme. La Congresul Scriitorilor din 1956, Jebeleanu si A. E. Baconsky au fost cei care si-au abjurat public “productiile” literare din anii anteriori, si-au pus cenusa-n cap pentru pactizarea cu obscurantismul jdanovist. ”Mai bine mi s-ar fi uscat degetele decat sa fi scris acele stupiditati”, declara Jebeleanu. Poate ca atunci a demarat conflictul tot mai acut cu Mihai Beniuc, cel numit de Miron Radu Paraschivescu “piticul de la Uniunea Scriitorilor”. Stia ca Beniuc nu era un actor autonom, ca era de fapt, cum fusesera si N. Moraru, Traian Selmaru si M. Novicov, instrumentul “perfectului acrobat”, al lui Malvolio Leonte (cum l-a numit Petru Dumitriu), seful Directiei Propaganda si Cultura a CC al PMR, satrapul ideologic suprem, Leonte Rautu. A inteles ca fusese folosit, ca fusese jucat de marii manipulatori, de comisarii “Noii Credinte” (Milosz); crezuse intr-un ideal, asemeni favoritului sau Attila Jozsef (din care a tradus superb), se izbise de macularea cinica a acestor visuri. Citez din memorie: “Multi am dorit sa fie bine/Nu pentru noi, ci pentru toti/Doar altii au gandit mai bine/La patru aurite roti”. Am citit recent, in “Lettre Internationale”, fragmente din jurnalul Mariei Banus din 1956 legate de Revolutia Maghiara si de sperantele generate de valul destalinzarii. Din cate stiu, Jebeleanu a tinut si el un jurnal. Ar fi extraordinar daca ar apare si am putea afla ce gandea el in acele momente, mai cu seama ca era vorbitor de maghiara si ii cunstea personal pe unii dintre liderii intelectuali ai miscarii revolutionare din Ungaria. Ne-a povestit odata despre sedintele de pomina din vara anului 1958 cand, acuzat de teribile pacate, intre care “lipsa de vigilenta”, primise un vot de blam pe linie de partid. Ploua cu sanctiuni in acea sufocanta vara a represaliilor. In timp ce-si facea o formala autocritica, Ema Beniuc a inceput sa urle isteric: “Nu-l credeti, minte, vrea sa insele Partidul!”. Nu mai conta ca scrisese tot ce scrisese, devenise un “dusman obiectiv”.
Poeziile de dupa 1968 ale fostului sburatorist regaseau nu doar ermetismul infrigurat, as zice condensat, al inceputurilor, dar si solemnitatea aproape sacrala a actului civic. Deveneau tot mai explicit critici ale unui regim alienant, abundau referintele biblice, parabolele despre nemurire si salvarea sufletului: “Cocosu-n zare-a trambitat/S-a inrosit de cantec marea/Nu-i inca zi dar poti sa-ncepi/Poti Petre sa-ti incepi vanzarea”. Fabule cu semnificatii suvbersive, aluzii stravezii, in metafore abrupt-parciomioase, la o stare de fapt to mai revoltatoare: “Pe vremea Regelui David/Veni la el un individ/Spunand: Asculta bai Davide/De ce in tara nu-s stafide/Caci ele mi se fac din struguri/Si cand le ciugulesti te bucuri./David raspunse Ehehe/Ce bune-ar, dar nu mai e/Ce nu mai e, facu saracul/In ce le pune cozonacul”…
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
