Acum 25 de ani, în faţa unui dispensar medical de cartier muncitoresc, se formase total neobişnuit, un rând lung de câteva sute de locuitori, care înaintau incet spre o mică măsuţă aşezată direct pe trotuarul din faţa dispensarului. Nerăbdător, în rând se amestecase şi un puşti de 6 ani, curios să-şi primească cele două drajeuri fermecate, fără de care nu ar fi putut învăţa să citească niciodată şi deci nu ar mai fi putut merge la şcoală în toamna acelui an.
.. Asta a fost strategia cu care în 1986 părinţii mei m-au păcălit să imi doresc enorm cele două pastile de iod care, sper eu astăzi, ar fi ajutat la eliminarea efectelor radierii după explozia de la Cernobâl. Un sfert de secol mai târziu, renaşterea nucleară europeană este un curent care denotă tendinţa de a resprijini politic şi financiar producţia de energie nucleară. Ca în orice ciclitate, energia nucleară tocmai ieşise de sub valul de antipatie post-Cernobâl şi se pregătea de o revenire bine-meritată.
Economiile emergente energofage, accesul facil la capitaluri şi scumpirea constantă a energiilor fosile declanşau o cursă nucleară fără precedent: la nivel global, 15% din disponibilul energetic al omenirii este format din energie nucleară. Singurul continent fără reactoare - dar cu mari depozite de uraniu - este Australia. Astfel, cu câteva excepţii, tentaţia statelor de a-şi produce singure energie construind reactoare nucleare este irezistibilă: SUA îşi asigură astfel 20% din energie, procent similar cu cel românesc, Germania trece de 25%, Elveţia şi Suedia depăşesc 35% iar francezii mizează totul pe nuclear şi îşi asigură procentul record de 75% din necesarul energetic.
Prin intermediul companiei de stat Areva, francezii şi-au instituit în timp un rol nuclear major nu numai în Europa, ci, prin alianţe strategice, şi în SUA, India, China şi – surpriză – chiar şi în Libia, însă aici sub pretextul furnizării unor soluţii de desalinizare a apei. De altfel, compania este prezentă în toate industriile legate de energia nucleară: extracţia de uraniu, îmbogăţirea chimică, construirea reactoarelor, procesarea şi depozitarea deşeurilor nucleare.
Pur şi simplu, miza nucleară a companiei Areva a fost mare dintotdeauna: pentru francezi, Europa va fi nucleară sau nu va fi deloc. În acest context, provocarea cea mai dură nu este fiabilitatea reactoarelor şi nici rezistenţa lor la cutremure sau depozitarea deşeurilor. Este opinia publică. În Germania au loc anual uriaşe proteste anti-nucleare încă din anii '70, cu lanţuri umane de protestatari care se unesc nu în faţa vreunei primării, ci între oraşe.
Acestea s-au intensificat semnificativ după incidentul Cernobâl. În 2010, un astfel de lanţ uman s-a întins peste 120 km, intre centralele nucleare de la Krummel (unde a avut loc un incident tehnic în 2009) şi Brunsbuttel (azi închisă). Tactic-electoral, după evenimentul de la Fukushima, cancelaria Merkel a declarat că renunţă, cel puţin pentru o vreme, la politica pro-nucleară. Tot pentru a mai calma sentimentul anti-nuclear, oficialii uniunii au decis supunerea tuturor reactoarelor din UE la teste de stres.
Scandalul s-a aprins imediat: statele vor sa-şi administreze singure testele de stres şi nu sunt de acord să cedeze controlul către Bruxelles. În plus, unele voci diplomatice acuză faptul că criteriile testelor au o mare doză de favoritism pentru tehnologia franceză, mai nouă şi larg răspândită în vest. Cel mai probabil, întreg demersul este inutil din moment ce în toată Europa sunt împrăştiate 195 reactoare dintre care doar 146 se află între graniţele UE.
Recentul sondaj Gallup post-Fukushima 1 sugerează mai curând o scindare de opinii la nivel mondial. Atât susţinătorii cât şi opozanţii au crescut cantitativ, pe baza nehotărâţilor care s-au decis după evenimente.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
