De la o vreme ma duc la teatrul Tandarica. Cu fiica-mea, Irina, si (doar) de dragul ei si al educatiei sale viitoare, ale carei radacini ma straduiesc sa le “prind” de pe acum. De unde sa incepi daca nu de la teatru?
Prima piesa: “Punguta cu doi bani”, regia Decebal Marin. Papusi frumoase, decor bogat, cat sa incante ochii. Larma mare in sala, larma mare si pe scena: cocosul o fugareste pe biata gaina care, conform traditiei, se mai impiedica, se mai rasfata…mde, e gaina cu ouale pretioase. Frapanta e insa cursa de-a dreptul erotica a inaripatelor care par niste adolescenti in calduri, si pe care atat mosul, cat si baba incearca sa-i dezlipeasca. Amuzant (inca) pentru copii, usor descumpanitor pentru adulti. Erotismul nu se opreste aici. “În spectacolul de la Teatrul Ţăndărică povestea originală este păstrată, dar apar personaje noi, în fiecare scenă, care nu fac altceva decît să scoată în evidenţă calităţile straşnice ale cocoşului năzdrăvan. Spectacolul are umor, savoare, haz, culoare, ingrediente de care se pot amuza atât cei mici cât şi cei mari” (sursa: http://www.teatrultandarica.ro/articole/11/PUNGUtA-CU-DOI-BANI.html). Aaaa, pai daca e si pentru cei mari atunci se explica fornaitul exagerat si prelungit al unui armasar vadit interesat sexual de iapa unui taran. “Ia-ti, boierule, calul de pe iapa mea!” ajunge taranul, disperat, sa strige. Aparitia unor personaje noi poate ca imbogateste piesa, dar cum cred autorii ca aceasta scena inutila si grotesca scoate “in evidenta calitatile cocosului” nu imi este foarte clar. Leitmotivul “virilitatii” de nestapanit sa fie cheia spre adevar?
La fel de buimaca am iesit si de la “Alba ca zapada”, regia Cristian Pepino. O regina invidioasa si falsa in ura ei fata de gingasa printesa il cheama pe vanator sa-i dea sarcina bine stiuta. Vanatorul refuza cu hotarare. Atunci regina il anunta ca il va vraji, dar i se raspunde cu obraznicie: “Lasa, vrajeala!” Cu acelasi ton impertinent, insotit de o atitudine de gigolo de Rahova, o pandeste vanatorul si pe Alba ca Zapada. “Singurica, singurica?” ii sopteste Don Juanul, ridicand tantos dintr-o spranceana si uitandu-se sugestiv spre spectatorii de grupa mijlocie. Ma intreb daca nu cumva l-au descumpanit privirile naive ce nu pricepeau in ruptul capului aluzia. La fel de mirati s-or fi uitat pustii si la scena de mare valoare educativa in care piticii o roaga pe printesa sa ramana la ei sa-i ingrijeasca, promitandu-i in schimb ca vor avea grija de ea zi si noapte. “Mai ales noaptea!” se aude un chicotit nastrusnic venit, probabil, de la Mutulica. Or poate era Bucurosul si nu l-am identificat eu corect pe micul “vanzator de placeri”.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
