Dreapta post-comunistă se confruntă cu un paradox: tace chitic atunci când vine vorba de chestiunea demnităţii umane şi abandonează cu nonşalanţă orice iniţiativă venită dinăuntrul mişcării pro-vita. Deşi multe la număr (PDL, UDMR, PC sau PNL), partidele care ar trebui să promoveze ideile liberalismului clasic, ale creştin-democraţiei sau ale conservatorismului evită să tranşeze dilema bioeticii contemporane: cum poate fi salvată viaţa pruncului nenăscut fără a încălca demnitatea femeii?
În Statele Unite, republicanii cântă pe mai multe voci, dar pornesc în copleşitoarea lor majoritate de la următoarea convingere: întreruperea de sarcină reprezintă o intervenţie brutală şi nedorită asupra unui organism lipsit de apărare. O societate sănătoasă şi un stat responsabil – spun politicienii dreptei nord-americane – vor descuraja avortul, fără a desfiinţa clinicile private sau posibilitatea cuplurilor de-a cere aceste servicii unor medici seculari. Partidul Republican a găsit în persoana unor Ronald Reagan sau George W. Bush Jr. susţinători necondiţionaţi ai „culturii vieţii” (aşa cum o numea papa Ioan Paul al II-lea). Presaţi de bisericile creştine şi de organizaţiile pro-life, atinşi de mesajul anumitor cărţi, filme sau documentare, chiar şi politicienii democraţi caută să tempereze practicile avortive din spitale.
În România, există milioane de aderenţi la mesajul pro-vita. Un sondaj recent arată că 42% din concetăţenii noştri consideră avortul drept „o crimă”. Nu ştim dacă această parte din populaţia ţării este activă sau pasivă electoral. Cert este că reprezentanţii unui corp politic matur şi responsabil nu-i poate ignora. Fireşte, retorica discursului pro-vita e mult mai greu de ambalat în România decât în Statele Unite. Câți dintre noi au uitat oare anii dictaturii în care autorităţile comuniste ținteau explozia procentelor demografice?
Cercetători ai perioadei totalitare au arătat (cel mai recent în volumul intitulat Politica pronatalistă a regimului Ceauşescu. Vol. 1: O perspectivă comparativă, Ed. Polirom, 2010 şi coordonat de Corina Pălăşan, Luciana Jinga şi Florin Soare) au arătat metodele abuzive de control biopolitic al corpului feminin. Nu respectul pentru demnitatea copilului, nici grija pentru copilul nenăscut, ci abordarea cantitativ-utilitaristă a chestiunii maternităţii şi delirul de grandoare al lui Nicolae Ceauşescu se aflau în spatele politicilor PCR din România anilor 1966-1989. Lipsit de orice tentă propagandistică, filmul „4,3,2” de Cristian Mungiu a scos la iveală dimensiunea sordidă a natalismului totalitar.
Frazarea atitudinii pro-life trebuie să plece, aşadar, de la respectul libertăţii de conştiinţă a fiecărui cetăţean. Persuasiunea – un exerciţiu fundamental în orice angajament politic – are drept scop redirecţionarea alegerii către respectul pentru viaţa umană, de la stadiul concepţiei până la moartea naturală. Cultura pro-vita deplânge faptul că, în plină criză demografică, societatea românească a ajuns să banalizeze avortul. După 1989, numărul chiuretajelor voluntare a depăşit cifra de 15 milioane. Relatările din presă ori informaţiile obţinute colocvial arată că, pentru o fată de 17 ani, este mult mai greu să cumpere un pachet de ţigări decât să recurgă la întreruperea sarcinii. Nici vorbă de acord al părinţilor, co-implicare a soţului sau a partenerului, consultarea psihologică sau contact cu organizaţiile pro-life (care doresc să susţină material şi sufleteşte orice mamă-purtătoare de sarcină). Revoluţia sexuală precoce (prin care înţeleg tentaţia promiscuităţii, decuplarea sexualităţii de eros şi afectivitate, prelungirea psihologiei adolescentine şi, mai ales, degrevarea responsabilităţii paterne) conduce la situaţii tragice: la Constanţa, bunăoară, o tânără de 15 ani a decedat în urma unui chiuretaj angajat în absenţa oricărei consultări cu rudele sau prietenii. O idilă traversează rapid şocul hemoragic şi sfârşeşte la cimitir. Părinţi devastaţi, familii îndoliate, colegi sub stare de şoc – totul pentru ca nimic, sub raport legislativ, să se schimbe.
Evident, nu toate cazurile ajung în această situaţie limită, regretată de toţi participanţii la „actul medical”. Oricât de eufemistic am prezenta tabloul general, situaţia este dramatică. Într-un tulburător reportaj jurnalistic, Dan Gheorghe de la România liberă arăta cum şi de ce „numărul întreruperilor de sarcină care au avut loc între 1958 şi 2008 este mai mare decât populaţia actuală a României”.
Cu o medie de trei avorturi pentru fiecare femeie, agenda pro-life n-ar trebui să fie una periferică. Adăugaţi la criza natalităţii şi perspectiva îmbătrânirii populaţiei. Desenată cu penița sociologilor, imaginea României din 2050 arată deprimant: spor natural negativ, datorii fiscale masive şi o populaţie cu mulţi seniori. În total, 16 milioane de locuitori. Dimensiunile şocante ale acestei contracţii demografice depăşesc cu mult ameninţările unui război extern sau pericolul unei catastrofe naturale. Chiar dacă Statul liberal modern este miop metafizic, decidenţii nu pot rămâne orbi în faţa riscurile sistemice reprezentate de propagarea şi generalizarea actualului stil de viaţă.
Te-ai fi aşteptat ca doctrinarii dreptei, mai puţin progresişti decât ideologii stângii, să scoată la iveală acest subiect. Redactarea unor moţiuni interne este momentul privilegiat pentru reflecţia sistematică asupra valorilor şi asupra principiilor unui Partid. Deşi consistente la capitolul politici sociale sau economice, toate moţiunile prezentate de membrii marcanţi ai PDL tabuizează subiectul avort.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
