Am urmărit cu interes zilele acestea evoluţia publică a cazului Severin. Nu m-a uimit în mod deosebit reacţia personală a parlamentarului lobbist, ba chiar, mărturisesc, nu am fost mai deloc surprinsă de ea. S-au mai văzut cazuri, la urma urmei. Dar o reacţie personală capătă semnificaţii în funcţie de contextul social, politic şi – s-o spunem pe şleau – moral în care este interpretată. Iar aici, spirala discuţiilor în jurul „demisiei ratate” mi-a dat o serioasă ocazie de a cădea pe gânduri.

Alina PavelescuFoto: Hotnews

Ar mai fi o ciudăţenie, pe care trebuie s-o punctez pentru că aşa e drept. Reacţia oficială a politicienilor români la această întâmplare din viaţa domnului Severin – şi din viaţa noastră naţională – m-a surprins, dar în sensul plăcut al cuvântului. Aşa cum nu mă aşteptam, reacţia conducerii PSD în acest caz a fost promptă de-a dreptul corectă, dacă nu de altceva, măcar de obrazul socialiştilor europeni. Iar reacţia „Puterii” a fost decent de critică, fără grosolănii gratuite de genul „na-vă, bă, parul din ochii voştri”. Deşi ar fi fost o bună ocazie, la urma urmei.

Nu, s-ar părea că problema nu e doar în stratul superficial al epidermei naţionale. Ci, din păcate, undeva mult mai adânc şi mai subliminal, îndrăznesc să spun.

La televiziunile româneşti, domnul Severin a apărut încă de duminică seara pentru a se justifica vehement, deşi cam subţire. Acesta este, fără îndoială, un drept inalienabil al domnului Severin. Subiectul n-a prea făcut însă, deşi am fi avut dreptul să ne aşteptăm la contrariu, mare brânză de rating. Altfel nu-mi explic reticenţa televiziunilor în a „organiza” ediţii speciale, breaking news-uri şi alte alea – în nota în care, de altfel, ne-au obişnuit, pe subiecte adeseori rizibile, dar nu şi pe acest subiect. Şi nici cheia relativistă moral în care s-a cam comentat subiectul, atunci când s-a comentat. Probabil – de fapt, cu siguranţă – jurnaliştii români citesc şi ei discuţiile între cititori pe forumurile jurnalelor şi se adaptează în consecinţă. Sau poate că efectul de bumerang e important aici, fiecare dintre părţi răspunzând la influenţa exercitată de cealaltă. Pentru că, dacă aţi avut curiozitatea să le urmăriţi şi dumneavoastră, discuţiile de pe forumuri, atunci când ar trebui, teoretic, să se dezbată tema lobbismului severinian, sunt mai degrabă de genul : „ia mai lăsaţi-ne în pace cu mofturile astea, noi murim aci de foame, Boc ne oropseşte, e sărăcie în ţară, e dihonie în protipendadă, se divorţează ăştia, s-a scumpit benzina şi voi vă ţineţi de prostii”. Chiar si Facebook-ul e plin de asemenea mesaje, în special ca reacţie la articole serioase şi pertinente din presa scrisă. Dar de pe Facebook nu mă grăbesc să trag concluzii altele decât personale, poate trebuie doar să-mi revizuiesc eu lista de prieteni. În schimb la Antene, o jurnalistă reciclată de la Realitatea a reuşit, cred cu tărie, să pună punctul pe i-ul relativismului moral (aproape) absolut. Ceea ce, orişicât, e o performanţă, chiar şi în România. Zicea jurnalista (citez din memorie): „Nu înţeleg de ce se cere aşa vehement demisia domnului Severin când un alt parlamentar european, domnul Tokes, a zis în PE că 1 Decembrie e pentru el zi de doliu şi nimeni nu i-a cerut demisia.” Francezii au o vorbă pe care eu, până să o aud pe jurnalista cu pricina, n-o înţelegeam decât parţial: „comparons ce qui est comparable”. Să fim serioşi şi să nu ne îndepărtăm de subiect: oricât de tare ne-ar răni pe noi, ca români, această afirmaţie a domnului Tokes, corupţia e penală în toate sistemele legale din lumea civilizată, în vreme ce delictul de opinie minoritară nu e. Iar această ordine juridică are – putem presupune chiar dacă, în anumite situaţii, nu ne avantajează – motive binecuvântate să fie aşa şi nu altfel. Motive ce ţin, pur şi simplu, de morala comună.

Răstimp, la Bruxelles, ceilalţi doi parlamentari lobbişti se autoevacuau din peisajul public fără să stea prea mult pe gânduri şi, mai ales, fără să facă prea multe declaraţii justificatoare. N-am înţeles chiar din prima de ce. Mi-am zis că asta e, oamenii au totuşi, dacă nu morală, măcar jenă, ceea ce totuşi e un bonus personal. Am înţeles că era ceva mai mult de atât abia când domnul Severin al nostru, exclus din grupul socialist, ajungea în ultimul rând de bănci, batjocorit, huiduit şi arătat cu degetul de proprii colegi. Fără fasoane, la scenă deschisă, făcut de râs ca un şcolar care a fost prins furând creioanele colegilor. Şi m-am gândit cu milă la ce trebuie să păţească acum – spre deosebire de domnul Severin – ceilalţi doi împricinaţi la ei acasă.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro