Ce ar mai putea fi spus acum, în ceasul al doisprezecelea, despre noul Cod al Muncii? Zarurile au fost aruncate. În pofida gravităţii modificărilor operate, reacţia societăţii civile, a sindicatelor nu fost foarte convingătoare. Câteva proteste organizate ici colo de către grupuri de sindicalişti, spectrul unei moţiuni de cenzură ce se anunţa din start perdantă (vom vedea azi), plus câteva critici punctuale, dar limitate ca impact prin mass media– cam astea au fost în mare problemele pe care a trebuit să le înfrunte Guvernul. Floare la ureche, cum s-ar spune…
Dincolo de proverbiala deja paralizie a societăţii româneşti, greoaie şi fracturată atunci când e vorba să se coaguleze pentru a lua poziţie, mai e un aspect care a facilitat treaba Guvernului – haina foarte „trendy” sau chiar sexy în care Guvernul a ştiut să îşi îmbrace “produsul” servit la rându-i, pe tavă, de amicii de la Consiliul Investitorilor Străini. Deşi Codul Muncii are un puternic party pris în favoarea angajatorului şi conţine accente neo-liberale , strategia de „marketing”a Guvernului s-a bazat pe elemente oarecum non-doctrinare, pe deziderate necontroversate, cuminţi, de bun simţ.
Dar nu tot ce străluceşte este aur şi nu tot ce zboară se mănâncă.
Cât adevăr se află în spatele profeţiilor binefăcătoare ale Guvernului?
O poveste veche – munca la negru
De ani de zile, guverne consecutive se iau la trântă, mai mult declarativ, ce-i drept, cu acest balaur teribil, ale cărui capete nu se lasă retezate cu una cu două? Este un cod al Muncii pentru a diminua munca la negru”, a declarat Emil Boc, citat de Mediafax, şi asta e doar una dintre. În ton cu premierul , Ioan-Nelu Botis a estimat că numărul de locuri de munca ce vor fi create ca urmare a modificării legislaţiei muncii va fi de 200.000 până la finele anului
Vorba poetului, toate-s noi şi vechi sunt toate…Am o senzaţie teribilă de deja vu – vă mai amintiţi când înainte de introducerea cotei unice ni se recita cu solemnitate şi optimism un refren similar? A dus introducerea cotei unice la o creştere a locurilor de muncă formale ca urmare a contractării sectorului informal? În 2008, înainte ca şomajul să îşi înceapă ascensiunea vertiginoasă, numărul total al angajaţilor era de aproximativ 4,9 milioane, conform datelor INS, cu aproximativ 500.000 mai mult decât în anul 2002, adică cu trei ani înainte de introducerea cotei unice. Jumătate de milion de angajaţi poate fi o mini-ispravă demnă de un Făt Frumos. Dar diavolul se ascunde în detalii: în 2005, anul introducerii cotei unice, numărul angajaţilor la stat era de 1.1 milioane, iar în 2008 acesta se ridicase la 1.4 milioane. De aici reiese că mai bine de jumătate din numărul locurilor de muncă create la nivel naţional nu au fost job-uri scoase la lumină din economia subterană de către cota unică…ci locuri de muncă la stat. Prin urmare, numărul locurilor de muncă noi, la trei ani după introducerea cotei unice, era de 200.000 şi este absolut neclar dacă acesta s-a datorat boom-ului economic sau schimbărilor de fiscalitate, ca dovadă că imediat ce criza economică ne-a lovit, beneficiile cotei unice s-au dus pe apa sâmbetei şi numărul angajaţilor a scăzut din nou simţitor.
Şi totuşi, parcă în cazul cotei unice, argumentul reducerii muncii la negru mai avea ceva sens. În cazul Codului Muncii nu mi-e deloc clară legătura:cum anume îl va convinge noua legislaţie pe angajator să facă contract de muncă cu acte în regulă salariatului căruia azi îi dă banii în plic? Din toate discuţiile avute cu reprezentanţi ai patronatelor, puţini s-au plâns că nu pot da afară angajaţii şi că acesta ar fi un obstacol în calea angajării…există tot atâtea tertipuri legale pentru a scăpa de un angajat nedorit câţi angajatori sunt în România. Problema muncii la negru este legată în primul rând de fiscalitatea crescută, nu de restricţiile la angajare sau concediere. Dacă această boală nu a fost eradicată de cota unică, Codul Muncii nu e decât praf aruncat în ochi!
Întrebare: nu cumva, în locul unui briceag amărât, Făt Frumos ar trebui să folosească o sabie în lupta cu balaurul?
Cuvântul fermecat – performanţă
Într-o ţară unde toate merg de-a-ndoaselea, un cuvânt precum „performanţă” are proprietăţi magice. Un fel de parolă magică de genul celei folosite de Alibaba pentru a putea accede la peştera cu virtuţi ascunse ale naţiunii. „Codul Muncii, care nu mai pune baza doar pe latura socială, ci pe performanţă în primul rând”, declară Botiş, citat de Mediafax.
Într-adevăr, Codul Muncii introduce la art. 40 un nou punct care dă dreptul angajatorului să stabilească obiective de performanţă individuală şi criterii de evaluare. Ei şi, unde e noutatea? Personal cunosc zeci de cazuri în care angajatorii stabilesc obiective de performanţă, inclusiv la stat, în diferite ministere. A dus asta la o creştere a performanţei? Nicăieri în nou Cod nu scrie că angajatorul te poate demite dacă nu ţi-ai îndeplinit obiectivele de performanţă, ceea ce era valabil şi până acum. De fapt, nu performanţa e miza noului Cod, ci crearea unor „angajaţi de plastilină”, cum se exprima într-un articol mai vechi pe această temă Dani Rockhoff, a unor salariaţi cu contracte pe durată determinată care vor cânta în struna patronului, doar-doar acesta s-o îndura să le prelungească contractul la expirarea lui.
E adevărat că România este ultima ţară din UE în ceea ce priveşte numărul contractelor pe perioadă determinată (1% în total contracte de muncă în 2009, conform Eurostat, faţă de media UE de 13,6%)[1]. Dar oare există vreo legătură empirică între performanţă şi flexibilizarea contractelor de muncă? Ţările cu cea mai mare pondere a contractelor determinate nu sunt neapărat şi statele cu cea mai mare productivitate a muncii[2]: campioanele Europei în 2009 la numărul de contracte de muncă pe perioadă determinată – Polonia (26,5%), Spania (25,4%), Portugalia (22%) nu sunt nici pe departe ţările cu cea mai înaltă productivitate – productivitatea muncii măsurată în PIB (PPP) per oră a fost de 23,3% în Polonia, comparabilă cu cea a Lituaniei, care însă e printre codaşele UE în ceea ce priveşte ponderea contractelor pe termen determinat (2,5%), pe locul doi după România. În Portugalia productivitatea muncii în 2009 a fost de 25,6%, adică peste România (15,4), dar cu mult sub media UE de 42,6.
Ca să nu menţionez că în anul 2005, Portugalia avea o pondere mai mică a contractelor de muncă pe perioadă determinată – de 19,5%, dar o productivitate mai mare decât în 2009 – 27,33. Spania avea o pondere mai mare a contractelor determinate în 2005 (33%), dar o productivitate comparabilă cu cea din 2009 (43, 82%). În Lituania, în 2005 ponderea contractelor pe perioadă determinată era de 5,5%, deci dublă faţă de 2009, însă productivitatea muncii era uşor mai scăzută – 20% faţă de 22,7.
Prin urmare, legătură între performanţă, respectiv productivitate, şi flexibilitate cam scârţâie: ţări cu flexibilitate înaltă au productivitate similară cu state unde flexibilitatea e scăzută şi invers. Dar să vorbeşti de performanţă, mai ales „creştineşte”, cum o face Botiş, e departe de a fi o idee şubredă, din contra, este chiar „beton” – cine ar îndrăzni să nege virtuţile performanţei?
Întrebare: cuvântul magic poate fi bun, dar nu cumva e posibil ca peştera pe care vrem să o deschidem să nu ascundă nici un fel de comori?
Creşterea competitivităţii
De data aceasta, Guvernul se vrea un fel de zână bună care să ne transforme din cenuşăreasa Europei într-o competitoare redutabilă, capabilă să frângă inima investitorilor din întreaga lume. Într-o lume supusă globalizării, să fii competitiv este mai mult decât o provocare, este un obiectiv vital pentru o economie periferică ca România. Competitivitatea a devenit un scop în sine, care pare să justifice orice mijloace, inclusiv flexibilizarea pieţei muncii şi transformarea angajatului într-o bilă cu care angajatorul jonglează după bunul său plac. Cât de mult afectează mult blamata rigiditate a pieţei muncii competitivitatea României pe plan global şi european? Majoritatea rapoartelor care evaluează competitivitatea României demonstrează că deficienţele grave sunt în altă parte: principalele probleme care afectează negativ competitivitatea ţării noastre sunt accesul la finanţare (15,9%), infrastructura inadecvată (13,9%), birocraţia (12,2%), fiscalitatea (11,6%), instabilitatea politică (8,6%), corupţia (6,9%) şi abia după aceea legislaţia restrictivă din domeniul muncii (5,2%)[3].
Întrebare: nu cumva, zâna cea bună ar face bine să inverseze ordinea, să o pună pe cenuşăreasă să se spele binişor, să se despăducheze frumuşel şi să şi abia după aia să se ocupe de machiaj?
Reducerea şomajului
Flexibilizarea pieţei muncii va reduce şomajul, în special în rândul tinerilor, anunţă binevoitor Guvernul. Încă două cuvinte cheie cu puteri miraculoase: şomaj şi tineri. Primul face apel la trauma tranziţiei, al doilea ne duce cu gândul la viitor, la bunăstarea generaţiei României de mâine. Nici că se poate ceva mai consensual şi mai nobil! Nu voi insista pe legătura dintre şomaj şi flexibilitate, aspect ce a fost documentat excelent de autori precum Liviu Voinea sau Cornel Ban. Ce mă surprinde însă este un articol apărut în ediţia de ieri a Ziarul Financiar (ZF), în care laureatul Nobelului pt Economie, Christopher Pissarides, afirmă, chipurile, că România trebuie să flexibilizeze piaţa muncii contractelor temporare de muncă dacă nu vrea să ajungă în situaţia Spaniei, unde şomajul la tineri este de 43% [4]. Nu pot să mă iau la trântă, din bun simţ, cu un laureat al Nobelului, dar nu reiese deloc clar din articol care afirmaţii aparţin dl. Pissarides şi care autorului textului. Caut cu disperare pe agenţiile de presă strîine relatări despre întâlnirea lui Pissarides cu comisarul Laszlo Andor, dar nici pomeneală de aşa ceva. „În Spania, care are o rată a şomajului de 20%, aproape că nu s-au folosit niciodată contracte de muncă temporare”, ne spune autoarea articolului. Şoc şi groază! Să fi afirmat aşa ceva vreun oficial de la Bruxelles sau chiar a dl. Pissarides? E foarte adevărat că Spania are cea mai înaltă a şomajului printre tineri, de 41,6% în 2010, conform Eurostat, dar la fel de adevărat este că Spania e campioana UE la numărul de contracte temporare, cum arătam mai sus. Îmi fac mea culpa şi îmi cer scuze anticipat dacă autoarea articolului se află în posesia unor declaraţii la care eu nu am acces, dar tocmai de aceea, am următoarea întrebare( de data aceasta întrebarea mea nu se adresează Guvernului/făcător de minuni, ci autoarei materialului din ZF)
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
