Să fii empatic cu suferinţa altuia, să te solidarizezi, să vrei să ajuţi – reacţii omeneşti normale, semne ale sănătăţii mintale pentru individ şi ale vitalităţii unei societăţi sănătoase. Gesturi de neocolit în lumea civilizată. Analog, şi reacţiile “filosofice” sunt fireşti. În faţa catastrofei pe care nu o poate controla, a cărei amploare îl şochează chiar şi de la mare distanţă, omul devine reflexiv, îşi compară condiţia şi experienţele proprii cu cele ale altor semeni, trage concluzii despre fragilitatea noastră a tuturor. Un exerciţiu intelectual poate facil, dar legitim şi emoţional explicabil, în orice caz. În materie de cutremure, românii au amintiri şi experienţe bogate, perpetuate, ca şi în cazul japonezilor, de la o generaţie la alta.
De aceea empatia şi preocuparea faţă de seismul de ieri, din Japonia, nu sunt deloc nefireşti, când se manifestă ca atare. Aşa cum nici dorinţa de a ajuta cu ce putem, în pofida înapoierii economice a României în raport cu Japonia, nu mi s-ar fi părut deloc o iniţiativă ridicolă, dimpotrivă. Atâta doar că n-am remarcat-o printre reacţiile noastre la eveniment. Am remarcat în schimb, o dată în plus, un altceva pe cât de simptomatic în ultimii ani, pe atât de dezgustător de fiecare dată când ne umple ecranele televizoarelor. Aş numi-o apocalipsa ştirismului derizoriu.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
