Muzeul imaginar al comunismului este un bestiarium, o colectie de chipuri incremenite in obsesiile constrangatoare ale unei religii seculare degradate. Asemeni fascismului, comunismul (fie in faza sa internationalista, fie in aceea nationalist-primordialista) a inlocuit individualitatea prin apartenenta la colectivitati ce se credau posesoare ale unei misiuni izbavitoare. Acest conflict intre drepturile persoanei (Eu) si presiunile colectivitatii (Noi) este departe de a se fi incheiat (daca se va incheia vreodata).
Slavenka Drakulic, cunoscuta scriitoare croata care traieste in Suedia, ne invita sa vizitam acest muzeu in compania unor animale care ne pot spune lucruri insolite, insa cat se poate de revelatoare despre experimentele practicate de comunisti. Absurdul sistemului este descoperit (devoalat, demascat, demistificat) prin ochii fiintelor necuvantatoare, dar extrem de lucide. Un corb care este cumva implicat in sinuciderea misterioasa a premierului albanez Mehmet Shehu (mai tineti minte romanul lui Ismail Kadare “Succesorul”?), un caine din Romania care mediteaza orwellian la injustitiile unui sistem ce se pretinde egalitarist, loialul caine al lui Jaruzelski, numit “Napoleon”, toata aceasta zoologie fantastica este de fapt de un crud, neiertator realism. In scrierile sale, Slavenka Drakulic reabiliteaza subiectivitatea, scrie cu nedisimulata durere, dar si cu un contagios sarcasm, nu mimeaza o imposibila, fictiva neutralitate. Comunismul s-a exercitat pe si prin oameni in carne si oase, cu pasiuni, drame, emotii, abdicari, unii mai onesti, alti mai putin, unii mai ticalosi, altii dimpotriva. Pe langa ceea ce a fost istoria politica, a existat si nivelul cotidianitatii, al supravietuirii prin interiorizarea, mai mult sau mai putin efectiva, a miturilor sistemului. Sistemul se voia vesnic si nu erau multi cei care ii anticipau finalul. Scria candva Kolalowski ca toti stiam ca formatiunile de tip sovietic nu aveau cum sa reziste, dar nimeni nu a putut prefigura momentul si modalitatile in care se va intampla marele naufragiu. Au existat cativa disidenti faimosi, intre care Andrei Amalrik, care pariau pe un sfarsit mai degraba apropiat in timp, dar si ei se bazau, in mare masura, pe ceea ce cheama gandire deziderativa.
Citeste si comenteaza pe Contributors.ro
