Merita o excursie in timp pentru a intelege dinamica electorala de astazi, dar si ce va urma in 2012. In general traim cu impresia ca tot ceea ce se intampla este unic si irepetabil, ca se schimba atat de mult contextul unei societati incat pentru a analiza viitorul putem sa ne extragem relaxati din experientele trecutului.
Poate ca am imbatranit, dar mie mi se pare ca am trait filmul pe care il vad astazi pe scena politica. Se zice ca atunci cand incepi sa recunosti tipare si scheme in jurul tau, cand nu mai poti identifica ceea ce este inedit, fie ai devenit prea intelept, fie esti prea marcat de trecut.
Recunosc ca eu am fost marcat de anul electoral 2000. Eu am fost unul dintre cei care in al doilea tur de scrutin a votat pentru Ion Iliescu. Desi aveam acces la masuratorile dintre tururi si stiam ca fostul presedinte va castiga detasat in fata lui Vadim Tudor, avusesem atatea surprize in anul 2000, incat una in plus nu mi se mai parea improbabila. Si gandul ca ar putea castiga candidatul PRM imi dadea fiori.
Sa ne intoarcem deci la mandatul 1996-2000. In toamna lui 1996, la alegerile parlamentare, CDR obtinea 30% din voturi, PDSR -23%, USD (PD+PSDR) – 13%, UDMR – 7%. CDR (un conglomerat de partide si asociatii) impreuna cu USD si UDMR construiesc o majoritate guvernamentala. PDSR ramane in Opozitie. Cabinetul Ciorbea are zile grele pentru ca preia o economie in mare parte etatizata, un sector bancar devalizat si o credibilitate externa a Romaniei pe pietele internationale aproape de zero. De altfel , in mai multe randuri, intre 1997-2000, Romania era pe cale sa fie declarata in incapacitate de plata. Rezervele BNR au fost de multe ori la limita cea mai de jos.
Atunci au inceput primele reforme dure in aparatul bugetar, dar si in societatile cu capital de stat. Disponibilizarile din sectorul minier, o adevarata gaura neagra a economiei, au inceput inca din 1997 si au culminat in ianuarie 1999 cu o contra-reactie violenta a ortacilor condusi de Miron Cozma. Inflatia a inceput cu o valoare de 155% si a terminat mandatul guvernarii CDR-USD-UDMR la 46%. Somajul a atins in 1999 o cota de 12%. S-au eliminat subventiile de la stat, a crescut TVA, economia era in recesiune, iar cursul de schimb a cunoscut si el o puternica depreciere. In acelasi timp reforma proprietatii a constituit o alta axa care a divizat societatea si a starnit proteste.
Nemultumirea populatiei atinsese in 2000 cote alarmante. La sfarsitul mandatului doar 12% din electorat considera ca tara merge intr-o directie buna. Nevoia de schimbare o simteai la fiecare colt de strada. Autoritatea statului era pe punctul sa se prabuseasca in mai multe ocazii. La Costesti jandarmii au reusit sa opreasca marsul minerilor furiosi catre Bucuresti printr-o interventie brutala, dupa mai multe anterioare esecuri ale fortelor de ordine.
In toamna tarzie a lui 2008 bucurestenii au stat cateva zile fara caldura, desi afara era deja frig, din cauza unor balbaieli ale autoritatilor si regiei de termoficare. Cotele la intretinere depaseau posibilitatile materiale ale multor gospodarii. Preturile la alimente cresteau galopant si un numar mare de intreprinderi de stat care absorbeau forta de munca de pe arii intinse fusesera inchise, restructurate sau privatizate.
Coalitia la guvernare era macinata de numeroase divergente cu mize marunte. Diversitatea intereselor politice, dar si lipsa de competenta a celor numiti politic pentru a controla aparatul dadeau senzatia de harababura si disolutie a autoritatii. Teme secundare privind reforma morala a societatii (desprinderea de comunism, deconspirarea securitatii) reveneau recurent si ineficient in discursul elitelor, ceea ce parazita si mai mult comunicarea guvernantilor intr-o perioada de austeritate economica crunta.
Peisajul mediatic era si el deprimant: lipsit de diversitate; polarizat intre un discurs conservator care facea apologia guvernarii Vacaroiu si a valorilor sfinte nationale (anti-maghiar, anti-occidental, anti-privatizare) si un discurs reformator neconvingator, in esenta anti-comunist; redactii infiltrate de noii oportunisti ai presei; lupte intra-guvernamentale in direct pe televizor, etc. Discursul anti-coruptie a oscilat si el intre ”prigoana Opozitiei” din 1997, cu arestari celebre ale unor ”bancheri” de partid, si ”afacerea Tigareta”, o operatiune de contrabanda pusa in carca celor de la putere.
Evenimentele externe au adaugat si ele la dramatismul acelei perioade cenusii. Inceputul mandatului a fost marcat de esecul aderarii Romaniei la NATO, iar sfarsitul mandatului de optiunea ferma a conducerii politice de a acorda sprijin aliatilor in bombardarea vecinului prieten de la vest, fosta Iugoslavie. Ambele evenimente au trezit emotie in opinia publica, iar ultimul a fost identificat de sociologi ca punctul de inflexiune pe curba prabusirii popularitatii regimului.
Desi in anul 2000 lucrurile incepusera sa se calmeze si aparuse o geana de optimism, prin instalarea tehnocratului Isarescu la carma guvernului, sansele partidelor de la putere de a obtine o noua majoritate dupa alegerile parlamentare erau aproape de zero. A fost pentru prima oara cand rezultatul alegerilor era cunoscut, in mare, cu mult inainte de scrutin. Revenirea stangii la putere nu mai constituia pentru nimeni o surpriza. Singura necunoscuta era in ecuatia majoritara de dupa alegeri.
Din punct de vedere politic lucrurile au fost la fel de tulburi. In primii doi ani opozitia era slaba, dar inca influenta prin controlul subtil al aparatului de stat cu care, de altfel, a pactizat destul de repede pe frontul rezistentei impotriva reformei. PDSR a fost slabit chiar din 1997 prin plecare unui grup disident in jurul popularului, pe atunci, Teodor Melescanu. Grupul a format un nou partid, Alianta pentru Romania (ApR). Noua formatiune, spre inceputul anului 2000, reprezenta un refugiu atat pentru cei nemultumiti de CDR, cat si pentru unii care nu voiau sa uite coruptia din jurul partidului lui Iliescu. CDR a colapsat la mijlocul anului 2000 dupa retragerea PNL, care si-a gasit un lider charismatic in persoana lui Theodor Stolojan, si dupa anuntul-soc al lui Constantinescu ca nu va mai candida pentru un nou mandat. In tot acest timp, o voce din ce in ce mai distincta a opozitiei se profila la orizont. E vorba de Corneliu Vadim Tudor, seful PRM, care obtinuse doar 4,5% la alegerile din 2000.
Vadim Tudor a lansat numeroase atacuri si acuzatii la adresa guvernantilor si a lui Constantinescu. Acesta l-a acuzat pe presedintele in functie de amantlac cu o actrita obscura, pe fiul presedintelui de implicare in contrabanda cu tigari, a incurajat activ marsul minerilor catre Bucuresti si, in general, s-a facut portavocea tuturor nemultumirilor populare. Mesajul lui Vadim Tudor a fost atat de percutant si convingator la sfarsitul anului 2000 incat a cvintuplat scorul partidului si a propulsat candidatul in turul al doilea pentru alegerile prezidentiale.
Retorica lui Vadim avea cateva puncte de reper simple: nationalizare, alimente ieftine si, cel mai important, ghilotinarea coruptilor. Ideea de a organiza executii publice ale ”imbogatitilor” si ”coruptilor” pe stadioane poate ca nu a fost luata atat de mult in serios, cat a eliberat intreaga frustrare si nemultumire a societatii in votul din noiembrie 2000. Mai mult sau mai putin constient, Vadim Tudor a atins punctul nevralgic. Puterea era corupta prin definitie, iar opozitia de stanga lasase adanc in memoria alegatorului din 1996 imaginea de ”lacomie” si ”imburghezire”. Prezenta ”saracului si cinstitului” Iliescu in fruntea PDSR nu a fost suficienta pentru a sterge eticheta de partid corupt.
In acelasi timp, ApR, un fel de Alba ca Zapada a vremurilor, a fost o deziluzie. Infiintat prea devreme si umflat ca o gogoasa doar de lipsa alternativei si de charisma liderului, partidul lui Melescanu s-a contractat pana sub pragul de intrare in parlament. Fara un mesaj clar si, in orice caz, departe de radicalismul pe care romanii il asteptau atunci, ApR a fost macinata de cateva scandaluri publice – gen ”firul rosu”, finantarea controversatului Cuptor, sprijinul controversatului Costea – suficiente pentru a dinamita o constructie fragila bazata doar pe sperante si asteptari.
Dinamica anului electoral 2000 a fost cu adevarat spectaculoasa. In graficul de mai sus se poate observa cum ApR scade vertiginos incepand din aprilie 2000, fara insa ca voturile sale sa fie preluate semnificativ de PDSR sau PRM. PDSR defileaza in jurul scorului de 50% pana in apropierea alegerilor, dupa care se contracta cu 13 puncte procentuale, in vreme ce PRM, in acelasi scurt interval castiga 9 puncte procentuale. CDR incepe anul undeva la 20% si, dupa partaj, CDR2000, PNL si PNL-C insumeaza aproximativ 19%.
Ascensiunea neasteptata a PRM a fost pusa de specialisti pe seama spiralei tacerii. Vadim Tudor era un personaj demonizat de presa. El reprezenta un pericol pentru democratie si aspiratiile occidentale ale romanilor. De altfel, multa vreme, Vadim Tudor a fost supus unui embargo mediatic. In campania electorala nu s-a mai putut evita aparitia sa pe micile ecrane, iar discursul sau presarat de accente retorice stridente si violente de limbaj duse la extrem a captivat imaginatia tinerilor si varstnicilor. Toata frustrarea si intregul dezgust adunate intre 1996 si 2000 au fost canalizate intr-un comportament de vot care a luat prin surprindere intreaga audienta.
Restauratia era cuvantul cheie. Niciodata romanii nu au fost mai nostalgici dupa comunism decat la sfarsitul anilor 2000. Capitalismul nu avea, din pacate, decat chipul sadic al reformelor nemiloase. Liberalizarea preturilor, privatizarea, cursul de schimb, somajul si inflatia erau demonii care populau casele romanilor in acea perioada. Ceausescu ar fi castigat alegerile cu 80%. Iliescu era doar un tradator mai de centru-stanga. Vadim Tudor putea fi intruchiparea comunismului justitiar intors din pribegie.
O campanie negativa fara precedent intre tururi, la care si-au dat mana toate fortele politice, civice si toate media a oprit urcusul fulminant al liderului PRM si a evitat un dezastru pentru imaginea externa a tarii.
Paradoxul este ca PRM nu a colectat voturi doar din bazinul de stanga al PSD. PRM a luat suficient de mult si din fostul electorat CDR reactivat din amortire si dezamagire de un discurs lunatec, dar credibil pentru segmente ajunse in pragul disperarii. Am aratat intr-un articol mai vechi (Sondajele de opinie si alegerile), pe baza datelor dezagregate de la alegeri, ca PRM a castigat voturi in 2000 in cateva fiefuri ale CDR din 1996, ceea ce era un indicator solid al unui posibil transfer de la dreapta la stanga. Tineri cu educatie medie, lipsiti de perspective, au constituit nucleul dur al votantilor lui Vadim.
Ce invatam pentru 2012?
Am facut aceasta lunga istorie pentru cei care nu isi mai amintesc sau pentru cei care nu au avut niciodata aceasta perspectiva asupra peisajului economic, social si politic din perioada 1996-2000. Sunt multe deosebiri fata de ceea ce traim astazi, dar cred ca si multe asemanari. Atat asemanarile, cat si deosebirile ne pot arata directiile de evolutie pentru anul electoral 2012.
Mai intai iata cateva deosebiri:
- PD-L nu a venit la putere pe fondul unor asteptari ridicate asa cum s-a intamplat cu CDR si Constantinescu. Dimpotriva, in afara de promisiunea de marire a salariilor profesorilor, nu au existat promisiuni ce nu puteau fi acoperite. Iar cele mai multe dintre angajamente se refereau la reforma statului. Acelasi program, chiar mai auster, a fost prezentat in campania de la prezidentialele din 2009.
- Structura sociala s-a schimbat semnificativ fata de sfarsitul anilor ’90. In fapt, structura sociala a Romaniei s-a transformat accelerat in perioada guvernarii Nastase. Cresterea economica din perioada 2001-2004, precum si contactul tot mai des al romanilor cu occidentul au creat germenii unei clase de mijloc care a si indepartat stanga de la putere in 2004.
- O diferenta fundamentala fata de anul 2000 este diversitatea surselor de informare si comunicare. Daca atunci erau putine si puternic polarizate, acum sunt mai multe si mai nuantate in abordare. Mijloacele conventionale au un concurent serios in comunicarea virtuala pe internet. Oricat ar incerca sa impuna agenda zilei, mijloacele conventionale nu pot ignora o tema care se transforma in bulgare de zapada pe bloguri si site-uri de stiri.
- In 2011 categorii numeroase de alegatori isi doresc institutii performante si bunuri publice de calitate: educatie, sanatate, ordine publica. Vor sa stie pentru ce platesc taxe. Vor sa stie unde merg taxele pe care le platesc. Vor sa stie de ce unii platesc taxe si altii sunt exceptati. Vor sa stie ca banii lor sunt administrati de politicieni si functionari onesti. In 1997 inflatia ridicata a mentinut o permanenta senzatie de instabilitate in timpul mandatului CDR. Cu toate indexarile de salarii si pensii puterea de cumparare se mentinea redusa in acea perioada. Nevoia de predictibilitate era uriasa.
- In perioada 1997-2000 Romania era inca in zona gri dintre est si vest, in 2009 este membra NATO si UE, iar apartenenta europeana ii aduce beneficii economice de dezvoltare uriase, dar insuficient exploatate.
- La sfarsitul anilor ’90 nu exista debuseul pe piata muncii europene, acum romanii isi pot gasi o slujba mai bine platita in multe state membre UE. Libera circulatie a fortei de munca este o supapa importanta pentru cresterea exploziva a somajului.
Iata acum asemanarile:
- O coalitie de centru dreapta si atunci, si acum, a lansat un pogram de reforme nepopulare. In 2009-10 taierea salariilor bugetarilor cu 25%, cresterea TVA, eliminarea inechitatilor din sistemul bugetar, sistemul public de pensii si sistemul de sanatate. In 1996 liberalizarea preturilor, cresterea TVA, disponibilizari masive si privatizare. Toate acestea sub atenta supraveghere a finantatorilor internationali. In 2009 masurile au o justificare solida data de contextul economic mondial (aceasta ar putea fi o deosebire fata de perioada CDR).
- Coalitia de dreapta preia o mostenire deloc de invidiat. In 1997 era sectorul bancar prabusit si o economie centralizata, in 2009 un aparat de stat supradimensionat si un buget total dezechilibrat. Coalitia de dreapta preia in 1997 o stabilitate baltita si o arunca in incertitudinea inflatiei galopante, in 2009 preia un consum desantat si il tempereaza prin austeritate.
- O Opozitie care sustine conservarea ordinii institutionale existente si schimbarea oamenilor de la putere. PSD si PNL au sustinut de-a valma orice rezistenta la schimbare. S-au opus pe rand reducerii inechitatilor, reformei in educatie, restructurarii aparatului bugetofag, reformelor in justitie. S-au aliat cand cu sindicatele, cand cu arestatii din vami, cand cu judecatorii CCR care isi protejau pensiile. Niciodata cu sectorul privat sau cu electoratul activ.
- Si atunci, si acum, strategia stangii este de a lasa dreapta sa „curete grajdurile”, sa speculeze nemultumirile generate de masurile nepopulare si sa vina la putere in glorie la sfarsit de mandat. Motiunile de cenzura si blocajele parlamentare sunt doar jocuri de imagine.
- Nevoia unui partid nou suplinita de ApR in 2000, acum, deocamdata, de Partidul Poporului. Deosebirile intre cele doua sunt insa importante. ApR se definea ca un partid social-liberal si avea un mesaj confuz in incercarea de a lua voturi si de la stanga si de la dreapta. Partidul Poporului este o creatie stranie a unui indragit realizator de televiziune, cu un program ultra-populist. In luna august 2010, in mai multe sondaje, PP atinge chiar si 20% din optiuni.
La ce sa ne asteptam?
- Pe sistemul de vot proportional, USL nu va obtine niciodata mai mult de 50%.In 2000, PDSR, desi cotat in sondaje cu jumatate din optiuni, a luat 27% in alegerile locale (votul pentru CJ) si 37% in alegerile parlamentare. Cu cat vor constata ca se indeparteaza de obiectivul electoral fixat cu atat cresc tendintele centrifuge. Intotdeauna, chiar pe ultima suta de metri, se va gasi un partid, probabil PP in 2012, care sa diminueze scorul fortei politice supra-dominante.
- Intotdeauna in perioade in care guvernantii impun curbe de sacrificiu apare nevoia unui mesaj justitiar radical. USL a trecut deja pe langa acest mesaj, PD-L mai are o sansa la alegerile interne din 2011. Marea problema a partidelor aflate la guvernare este perceptia alegatorilor fata de clientelism si coruptie. Desi CDR era departe de a fi dat marile tunuri ale tranzitiei, mesajul anti-coruptie al PRM a avut o priza foarte buna la public. PDSR nu ar fi putut interpreta credibil un asemenea mesaj.
- Un nou partid fara un mesaj radical care sa intampine asteptarile cheie ale electoratului se poate prabusi peste noapte. De asemenea, un nou partid constituit din finantari dubioase se dezumfla indata ce apar la suprafata toate firele care duc la sponsori compromisi.
- Daca PD-L nu va reusi o transformare radicala pana in 2012 si nici nu va aparea un nou partid cu un mesaj credibil, atunci, foarte probabil, PP va reusi sa capitalizeze contractarea spatiului de alegere.
- Desi exista aparenta unui monopol mediatic, mijloacele alternative de comunicare (in special in mediul virtual) diminueaza substantial capacitatea aliantelor intre partide si trusturi de a manipula opinia publica. De altfel, iluzia monopolizarii comunicarii s-a spulberat deja in sase randuri (referendumul din 2007, alegerile europarlamentare din 2007 si 2009, alegerile locale si cele parlamentare din 2008 si alegerile prezidentiale din 2009) in ultimii patru ani.
- Liderii „providentiali” cu imagine buna nu sunt o garantie a succesului in alegeri. Aparitia lui Theodor Stolojan in vara lui 2000 a ajutat PNL sa raman in parlament, dar nu l-a propulsat spre un scor cu doua cifre.
- In anul 2000, PNL, PNTCD si PD s-au dezis unele de altele si de guvernare in ansamblu. Daca in PD-L vor aparea factiuni care sa se delimiteze de reformele aplicate de guvernul Boc, esecul partidului in alegeri este garantat.
Nota editorului: Textul de mai sus a fost remis spre publicare redactiei de catre autor. Contributors.ro este un spatiu de dezbatere deschis tuturor celor care pot aduce valoare adaugata temelor mari ale zilei. (TT)
