Rar mi-a fost sa constat atata marginire intelectuala, atata tupeu filistin precum in cazul celor care exulta in aceste zile spunand: “Vezi, pana si Michnik i-a zis lui Liiceanu ca este mensevic!” Ca si cum mensevismul ar fi pacatul suprem, un fel de patologie politica, numele unei maladii rusinoase ori al unui un virus misterios. Daca acesti oameni l-ar fi citit pe Kolakowski, daca ar fi deschis cartea lui Andre Liebich aparuta la Cluj in traducere romaneasca (“Spre un alt tarm”), ar fi stiut ca mensevicii au fost cei care s-au opus constant totalitarismului bolsevic. In fapt, in anii 20, mensevicii au fost cei care au forjat acest concept observand similitudinile socante dintre fascismul lui Mussolini si experimentul terorist-utopic din URSS.
Ruptura din 1903 dintre Lenin si Martov a declansat marea schisma din social-democratia rusa, divortul dintre maximalistii lui Lenin (nu degeaba i se spuneaMaximilienLenin) si moderatii mensevici. In octombrie 1917, mensevicii s-au opus loviturii de stat organizata de Lenin si Trotki. Au fost prigoniti, eliminati din viata politica, judecati sub acuzatii de un absurd cosmic, deportati in Gulag, lichidati nu doar politic, ci si fizic (asemeni eserilor, kadetilor, anarhistilor si altor formatiuni ostile tiraniei bolsevice). Au supravietuit cei care au luat calea exilului. Intr-o recenta discutie cu doctorandul meu Benli Schechter, regretatul Daniel Bell spunea ca revista cea mai influenta (chiar daca prea putin cunoscuta) in Statele Unite in ultimii 80 de ani a fostThe New Leader, o publicatie lansata de un grup de intelectuali din New York direct legati de Boris Nikolaevski si ale mensevici din emigratie. Bell insusi se definea ca un social democrat de dreapta, deci un mensevic. Detesta freamatul violentei stradale, stangismul baricadelor, retorica radicalismului isteroid.
Cand a scris si publicat “Apelul catre lichele”, in decembrie 1990, Gabriel Liiceanu stia ca vor fi destui care il vor ponegri si ataca pentru curajul sau etic. Dar a refuzat sa taca, pentru ca era convins ca regimul comunist fusese unul anormal, unul criminal si ilegitim, ca recursese continuu la delatiuni, persecutii si minciuni, si ca unica solutie pentru a intra in normalitatea democratica era sa refuzi tacerea. Ceea ce cerea atunci Liiceanu era un dram de pudoare din partea celor vinovati de ceea ce intamplase in Romania vreme de decenii. Vremurile era sfasiate, filosoful a scris un document sfasietor. Nu, nu era un text “mensevic”, nu avea nimic comun cu traditia socialista (fie ea si aceea moderata), dar era unul vibrant, clocotind de pasiune morala, un strigat anti-totalitar, un protest al unui om revoltat, in sensul camusian al cuvantului. Sa ne intelegem insa: mensevismul - acest concept care i face sa chicoteasca pe clevetitorii galeriei - nu a fost inamicul libertatii, iar a fi ”mensevic” (nu doar metaforic) inseamna exact opusul conceptului de procuror de tip iacobin.
Salut aici interventiile semnate inAdevarulde Andrei Plesu, in22de Andrei Cornea si inRomania Literarade N. Manolescu.
Citeste si comenteaza pe Contributors.ro
