In anii ’90, partidele s-au construit in jurul ideologiilor si a unor lideri dedicati principiilor si ideologiilor (de o parte Ion Iliescu, de cealalta parte Corneliu Coposu). Delimitarea ideologica era clara, cele 2 blocuri politice fiind clar definite (aceasta delimitare trebuie inteleasa nu in mod absolut, ci functional): de o parte FSN/FDSN/PDSR (si aliatii lui), de cealalta parte PNTCD si Alianta Civica (si aliatii lor). Actiunea blocurilor politice era determinata de ideologie, iar pozitionarile erau strategice.

Sfarsitul anilor ’90 a adus o foarte lenta trecere a ideologiei in planul secund. Dupa 2000 (la inceput de 2001 mai exact), rolul ideologiei a scazut dramatic. Scena politica era brusc dominata de un PSD care se visa pentru 20 de ani la guvernare. Pe partea dreapta a scenei, erau PNL si PD, care lupta doar pentru supravietuire.

Consecintele au fost dramatice si surprinzatoare. Partidele au incetat sa se mai raporteze la ideologie, directie favorizata si de indepartarea electoratului de politica. Dar, estompandu-se rolul ideologiei, a trebuit altceva pus in loc pentru a mentine partidele functionale. Acel “ceva” au fost resursele. Cele ale bugetului in principal.

Accesul la resurse a devenit fundamental pentru pastrarea in viata a unui partid. Participarea la “impartirea tortului” a devenit o chestiune de viata si de moarte. Ori, pentru a participa la impartire, trebuia sa obtii cat mai multe voturi. A crescut imediat importanta masinariei electorale. Eficienta in atragerea voturilor determina partea din “prada” repartizata. Asa a aparut deja legendarul fenomen al baronilor locali.

PSD s-a adaptat cel mai repede la noua realitate. Apoi, un partid marginal (PD), dar cu un lider cu un instinct politic fantastic, l-a copiat. Atat de bine si de performant, incat un lider al PSD a constatat la sfarsitul anilor 2000: “Asta e. Se pare ca au reusit sa fure mai mult decat noi”. Cercul s-a inchis.

Dar mostenirea otravita a ramas. Iar consecintele sunt surprinzatoare si persistente:

1. Cum am spus, liantul care tine unit un partid nu mai este ideologia, ci capacitatea de a aduce “prada”. In timp, liderii locali ai partidului ajung sa fie judecati dupa capacitatea de a aduce voturi. Liderii nationali sunt judecati dupa abilitatea de a aduce partidul la resurse. Liderii nationali devin prizonierii masinariei de partid. Nota bene: prizonierii, nu exponentii masinariei de partid. Pentru a satisface “haita”, partidul la guvernare (locala sau nationala) nu are decat optiunea de a distribui “feude” masinariei de partid. Politizarea devine totala. Cei mai destepti doresc sa ajunga sefi in “deconcentrate”. Cei mai tonti, macar soferi sau paznici. Trebuie gasit un loc pentru fiecare.

2. Disparand ideologia, dispare cel mai puternic obstacol impotriva migratiei politice. Mai mult, migratia politica devine din imorala, obligatorie si nobila. Cati primari nu ati vazut migrand de la partidul in numele caruia au fost ales la partidul de guvernamant, cu justificarea “ca sa pot face ceva pentru cetatenii care m-au ales”?

3. La nivel macro, partidele nu mai sunt conduse ideologic, strategic. Ele sunt conduse exclusiv tactic si aritmetic. “Eu am 30%, tu ai 25%, impreuna avem majoritatea”. Orice alianta devine politic posibila, atata timp cat este aritmetic posibila.

Aici am un lucru important de punctat. Ni se prezinta exemplu Germaniei, unde marile partide de stanga si de dreapta au ales sa guverneze impreuna. Si suntem intrebati de ce la noi nu se poate. Se poate si trebuie sa se poata intr-un singur caz, cand trei conditii sunt indeplinite simultan: (1) dupa alegeri (nici o data inainte); (2) cand nici o alianta bazata pe afinitati ideologice nu poate duce la formarea unei majoritati parlamentare; (3) cand eventuale alegeri anticipate nu aduc o modificare semnificativa a ponderii politice. Doar atunci clasa politica trebuie sa dovedeasca responsabilitate si sa gaseasca o solutie negociata a unei crize politice ce se poate permanentiza.

4. Oferta politica nu mai are componenta ideologica. Locul ei este luat batalia lui “cine poate da mai mult electoratului”. Cuvantul cheie este a da: punga cu faine, zahar si ulei; pensii si salarii; ajutoare pentru incalzire sau copii. Orice. Orice care poate amagi electoratul ca partidul X “se gandeste la oameni”. “V-am dat…”.

Exista iesire din acest infernal cerc vicios? Teoretic, da. Practic, e mai greu de spus…

De sus in jos, e nevoie de o forta politica care sa revalorizeze unele valori pierdute (ordinea este aleatoare): munca, responsabilitatea, corectitudinea, simtul datoriei, altruismul, respectul. Lista este lunga, foarte lunga.

De jos in sus, e nevoie de masa critica care sa nasca forta politica din paragraful precedent.

Clasa politica nu poate fi decat expresia electoratului (la limita a poporului) care o genereaza. Daca ne displace clasa politica, trebuie sa ne intrebam cum suntem noi de fapt. Nu ca persoane, pentru ca fiecare in parte putem fi extraordinari. Ci ca si comunitate (locala sau nationala). Desi sunt si exceptii notabile, cel mai adesea politicienii sunt oglinda societatii din care provin.

Si mai este un impediment major in a sparge cercul vicios. Politicile de stanga au rezultate previzibile pe termen scurt si vizibile imediat. Politicile de dreapta au nevoie de timp pentru a da rezultate, iar -uneori – consecintele lor sunt imprevizibile. Simplificand la maxim, este diferenta intre a da unui om sarman un peste sau o undita. Dar despre asta in alta postare…​

Citeste si comenteaza pe Jeopardy.