Macroeconomia reală şi nu doar cea financiară reprezintă soluţia pentru creşterea economică. Creşterea endogenă a economiei trebuie încurajată prin scăderea rezervei minime şi încurajarea creditelor pentru investiţii, prin creşterea deficitului bugetar sau prin existenţa unei sume mai mari disponibilă pentru garanţiile acordate de bănci şi încurajarea construirii de poli economici.
Rolul politicilor economice naţionale este de a asigura creşterea bunăstării economice prin sporirea prosperităţii cetăţenilor şi prin asigurarea vitalităţii instituţiilor. Ţările concurează şi cooperează din punct de vedere economic şi prin urmare fiecare trebuie să îşi dezvolate politici care să le asigure diferenţierea şi prosperitatea. Chiar dacă sună simplist, nu poţi să te specializezi pe consum. Este în interesul tuturor să participăm la dezbateri privind îmbogăţirea viziunii curente, care să permită creşterea economică într-o manieră sustenabilă.
- Rezultatul obţinut în mod repetat în toate ţările de abordarea "financiaristică" a FMI a dus la o creştere economică sub-optimă pentru perioade extinse de timp.
Un număr din ce în ce mai mare de economişti consideră construcţia celui de-al treilea pilon, care se referă la macroeconomia reală şi nu doar la cea financiară, ca fiind soluţia pentru creşterea economică. Această abordare încorporează o perspectivă pe termen mediu şi lung, şi nu doar pe termen scurt, fiind o perspectivă relevantă pentru o creştere economică sustenabilă.
Pentru a desena o alternativă economică, mai întâi trebuie înţeleasă situaţia actuală. Modelul promovat de FMI şi în România, cunoscutul "financial programming model", generează programe fiscale şi monetare bazate pe agregate monetare ale balanţei de plăţi şi pe identităţi fiscale. Accentul este pus pe doar două axe: inflaţie scăzută şi deficite fiscale reduse, pe fondul unei liberalizări a economiei. Speranţa este ca restul elementelor să se auto-alinieze prin acţiunea forţelor ce operează în cadrul unui spaţiu economic liber. Rezultatul obţinut în mod repetat în toate ţările în care a fost utilizată această abordare "financiaristică" a fost o creştere economică sub-optimă pentru perioade extinse de timp.
Preţurile macro trebuie armonizate cu cele trei axe, nu doar cu două (inflaţie scăzută şi deficite fiscale reduse). România are nevoie de măsuri pragmatice macro şi mezo-economice care să permită un proces de dezvoltare endogenă a economiei. Reformele şi politicile trebuie croite pe măsură, pentru a asigura o competitivitate relativă a economiei naţionale şi pentru a acomoda nevoile şi obiectivele pieţelor libere. Politicile trebuie direcţionate către partea productivă a economiei şi spre creşterea PIB-ului potenţial şi menţinerea economiei în jurul acestei valori. Prin urmare, alocarea de resurse ar trebui direcţionată către investiţia în capitalul uman şi productiv.
Deficitul bugetar şi inflaţia ar trebui să urmarească “regula lui 44” până în 2015, un deficit de 4% pentru a permite spaţiu fiscal pentru investiţii, iar inflaţia să aibă un interval ţintă centrat tot pe 4%. O primă măsură pentru construirea celui de-al treilea pilon este scăderea masivă a rezervei în RON în linie cu intenţiile European Systemic Risk Board de a restricţiona finanţările în valută la ţările din Centrul şi Estul Europei şi de a le impulsiona pe cele în moneda locală. Mai mult, reducerea ar trebui diferenţiată în sensul scăderii mai mari a dobânzii echivalente la creditele de investiţii.
Rezerva minimă în valută ar trebui scăzută şi nu doar în echivalentul creditelor acordate statului pentru a amplifica finanţarea economiei. Fără mişcarea banilor nu poate fi vorba de optimism. În prezent, datoria statului creşte, iar în acelasi timp cu ea creşte şi costul finanţării, în condiţiile în care rezervele cresc şi ele. Se numeşte contabilitate mentală, când iei dintr-un buzunar şi pui în altul. Statul plăteşte dobânzi, iar banca face profit din investiţii în titluri de valoare ale altor ţări, pe care plăteşte impozit, după onorarea propriilor cheltuieli. Efortul cetăţenilor ar trebui direcţionat în economie şi la stimularea proceselor economice, nu în blocarea în rezervă.
- Dobânda de intervenţie ar trebui scăzută de la 6,25% la 5,75%
Dobânda de intervenţie ar trebui scăzută de la 6,25% la 5,75%, iar dobânzile să conveargă la aceasta pentru a reface canalul de dobândă al politicii monetare şi a transmite un mesaj de interes în stimularea creşterii economice. A doua măsură pentru încurajarea creşterii economice este creşterea deficitului bugetar sau existenţa unei sume mai mari disponibilă pentru garanţiile acordate de bănci. Acestea ar trebui direcţionate explicit către:
a) o structură pe tranşe, să garanteze partea de cofinanţare pentru a atrage fondurile europene
b) structurarea unor platforme multi – agent de scontare care ar atrage diferitele forme de capital (de exemplu pentru deblocarea arieratelor)
c) participarea în finanţarea unor structuri care să genereze efecte de multiplicare în economie, adică concentrări care să genereaze interes de la investitorii străini sau locali, laboratoare pentru parteneriatele public private.
- Polii de creştere, cea de-a treia măsură, pot constitui un bun prim exemplu
Perioadele de recesiune reprezintă un mecanism de curăţare pentru a corecta ineficienţele organizaţionale şi a încuraja firmele să se reorganizeze, să inoveze şi să se relocheze sau să descopere pieţe noi, dar pentru acest proces este necesară asigurarea unui cadru adecvat condiţiei actuale a României. Polii de creştere, cea de-a treia măsură, pot constitui un bun prim exemplu de mezo – arhitectură care să favorizeze creşterea fără a interfera cu planurile mai ample ale autorităţilor. În general, un pol de creştere este o aglomerare economică concentrată din punct de vedere geografic care reuşeşte să genereze creştere economică. Numeroase exemple de succes se pot regăsi în India, Singapore, Israel, SUA.
Avantajele polilor economici sunt multiple şi se referă la importul de tehnologie, sporirea creativităţii şi inovaţiei, economii de scală, creşterea eficienţei, beneficii manageriale şi poziţionare prin alegere în grupe de produse cu valoare adăugată ridicată. Alte avantaje ţin de efectele pe care le au asupra învăţământului şi cercetării. Întregul demers ar trebui creionat spre creştere şi nu spre bifarea unor măsuri macroeconomice pentru a readuce încrederea investitorilor. Pentru investitori, câţiva indicatori sunt foarte importanţi. Primează oportunităţile de creştere care să asigure replata datoriilor. Focusul este pe venituri, nu şi pe cheltuieli, acestea fiind uşor de tăiat. Veniturile însă sunt mai greu de crescut.
N. red.: Lucian Isar a fost Preşedinte al Consiliului la EFG Securities România, Preşedinte al Consiliului la EFG Finance România, Director Executiv Senior la Bancpost S.A, unde a supravegheat activităţile bancare corporative şi de investiţie precum şi cele de tranzacţionare. Înainte de a lucra la Bancpost, Isar a fost Head of Trading în cadrul Citigroup România, precum şi membru al Citigroup CEE CEO Think Tank. El detine un certificat în Business (EMBA) la Chicago Booth School of Business, (AMP) la Harvard Business School, în Matematici Aplicate (MsC) la St. Catherine’s College, Oxford (UK), în Finanţe (BA) la Academia de Studii Economice din Bucureşti, în Matematică (BsC) la Universitatea Bucureşti, iar în prezent urmează cursurile de doctorat în Finanţe la Academia de Studii Economice din Bucureşti a profesorului Moisa Altar.
0
0
