Invadati de mesaje mediatice adeseori stupefiante, confruntati cu ceea ce regretatul Marian Papahagi, intr-o discutie purtata la Cluj, in 1991, numea disparitia normelor, asistand la atatea schimbari la fata si schimonosiri ale unor fapte empirice lesne verificabile, traim intr-adevar o bulversare a valorilor (spre a relua titlul recentului volum de Dan Tapalaga). Pare sa fie un timp al ratacirilor axiologice. Claritatea morala este anatemizata si zeflemisita drept o nascocire a unor maniaci radicali. Lichelismul cras este aclamat drept curaj politic. Compromisuri indecente sunt justificate prin sofisme indigeste si analogii specioase. Justitiarii de ocazie recurg insa, in multe situatii, la busole maleabile. Lucrurile se schimba atunci cand e vorba de “amicii lor”. In cazul lor, mult-hulita “obsesie a dosarelor” devine o intreprindere altruista, menita sa asaneze spatiul public si sa purifice memoria timpurilor represive.
Clisee de o crunta banalitate, spre a nu zice miopie istorica, ni se servesc drept adevaruri revelate. Ceea ce a fost o strategie de supravietuire onesta, rezistenta prin cultura in timpuri anticulturale, devine un evazionism pernicios, ba chiar o culpa. "De ce n-a fost Noica un Patocka?", iata o intrebare ce revine in acest gen de discursuri. Se uita ca Noica a fost arestat, anchetat, condamnat, inchis, ca a platit cu ani grei de temnita pentru ca voia sa scrie liber. Procesele de intentie se substituie rationalitatii dialogice. In locul unor discutii profunde despre politicile publice, se aud imprecatii, rechizitorii, chemari la lupta de-ai crede ca Romania se zbate in abisul unui faliment iremediabil. Se cer pedepse, se anunta reglari de conturi, presupusi adversari ideologici bat palma, totul in numele, vorba d-lui Radu Campeanu, "interesului general national"....
Discernarmantul se evapora, ni se spune ca totul este egal cu totul ("everything goes, nothing matters"), ca nu exista repere obiective, referinte demne de creditul nostru necontrafacut. Te referi la fapte precise, istoric demonstrabile, ti se raspunde sarcastic: “Exista fapte si fapte”. Siluirea si slutirea adevarului se fac in numele unul alt adevar, ezoteric, posesiune a unor grupuri de initiati care, tot ei, protesteaza impotriva "elitismului". O ideologie a crimei sociale este cumva scuzata pentru ca, ni se spune cu falsa ingenuitate, avea scopuri nobile. 100 de milioane de morti jertfiti pe altarul unei utopii aberante, iata pretul experimentelor fanatice de tip comunist. Se recurge cu cinica voluptate la duble standarde. Scrii despre incetarea din viata a unui mare disident si distins diplomat ceh, esti admonestat pe forumuri ca ii promovezi pe fostii comunisti. Scrii despre Monica Lovinescu, te trezesti taxat drept admirator al lui Ernst Nolte. Afirmi ca Romania nu traieste azi intr-o dictatura politieneasca, ca este vorba despre o hiperbola agitatorica fara acoperire in realitate, ca dictatura inseamna represiune, violenta, cenzura, anihilarea libertatilor civice, suprimarea societatii civile, ti se pune eticheta de apologet al lui Traian Basescu. Am primit din partea prietenului Valentin Stângă textul de mai jos, o incitanta reactie la articolul meu despre “Omul post-totalitar” (el insusi un comentariu provocat de articolul lui Andrei Plesu din “Adevarul”):
"Constat, cu o oarecare blazare, că nu mai avem organ pentru adevăr. Nu mă refer, aici, la un handicap metafizic, la ramolirea contemplativităţii, la incapacitatea de a depăşi cognitiv plafonul imanenţei. Am în vedere mai degrabă o gravă carenţă a discernământului sublunar, paragina judecăţii subtile, goetheene aş spune. Suntem, simultan, fanatici, suspicioşi, zeflemitori şi marţiali. Vrem condamnarea comunismului, dar pronunţată de un areopag şic, cu cochetării marxizante, care să păstreze neştirbit idealul din spatele atrocităţilor istorice. Vrem polemici, confruntări de idei, verdicte pasabile, însă refuzăm a priori prezumţia de bună-credinţă a interlocutorului. Vrem diagnostice, răspunsuri, soluţii, lămuriri care să nu contrazică, însă, umorile, tabieturile, obsesiile şi răzgâielile noastre. Agora românească a devenit un amestec de vendetă şi iarmaroc. Nuanţa, neutralitatea destinsă, acribia fără stindard au părăsit scena. Până şi un enunţ de tipul “Toate ciorile sunt negre” e, la limită, partinic. Făcându-l, rişti să ţi se reproşeze, în cutare hebdomadar sau pe zidul infinit al forumului, că preferi dictatura albului, că ai periculoase antipatii ornitologice, că faci propagandă deghizată simbolistic ş.a.m.d.
Prin urmare, adevărul s-a pulverizat într-un joc de artificii ideologice. El nu mai e moşit, ca-n efortul maieutic, nu mai poate fi obţinut prin dialog, colocviu sau la capătul unor pertinente reflecţii solitare. Adevărul a ajuns un prefabricat afectiv de baricadă, o marotă schematică şi pompoasă totodată, în slujba teribilismelor şi a resentimentelor spiritului local".
